„Un trandafir pentru Emily și alte povestiri” – William Faulkner

După ce am citit trei romane ale lui William Faulkner, a venit momentul să văd cum îi sunt povestirile și nu puteam face o alegere mai bună decât volumul apărut recent la Editura Art – „Un trandafir pentru Emily și alte povestiri”, o antologie realizată în 1945 de Saxe Commins, cel care a elaborat și un Cuvânt-înainte pentru acest volum. Opt povestiri de întindere medie și destul de complexe sunt așezate între copertele cartonate și atrăgătoare care sporesc deliciul lecturii; și aceste opt povestiri pledează pentru geniul faulknerian, dacă acesta mai avea nevoie de vreo mărturie.

Am regăsit cu oarece nostalgie câteva dintre personajele din „Zgomotul și furia”, aflate în anii fragezi ai copilăriei, în povestirea „Soarele acela din amurg”. Quentin, Caddy și Jason au 9, 7, respectiv 5 ani, dar nu ei sunt personajele principale ale povestirii, ci frica și nu e vorba de frica pe care o resimt ei, ci de cea care o bântuie pe una dintre servitoarele lor, Nancy, o negresă. Ca în toate scrierile lui Faulkner, negrii sunt o prezență aparte, cu o aură misterioasă ce îi învăluie, în pofida statutului lor inferior pe pământurile sudului continentului Americii de Nord. Simțurile le sunt mai ascuțite, superstițiile găsesc teren mai prielnic în mințile lor. Cei trei copii asistă la spectacolul fricii pe care Nancy îl joacă, fără să vrea, în fața lor, profitând de naivitatea vârstei lor. De fapt, folosind această perspectivă a copilului narator, Faulkner pătrunde în adâncurile acestei frici, eliminând în mod voit și firesc perspectiva rațională, pentru a reliefa componenta pur spirituală a acesteia, exprimată în exterior printr-un sunet care „Nu era nici cântec și nu era nici plânset (…)” și care „Era ca un cântec și nu era un cântec, asemeni acelor sunete pe care le scot negrii.” Și acest sunet revine obsesiv, stăruitor, pătrunzător și misterios totodată.

O scriere aparte este povestirea ce se regăsește în titlul volumului – „Un trandafir pentru Emily” care te induce în eroare de la bun început prin acest titlu, nelăsând să răsufle ceea ce ascunde de fapt sub această alăturare de cuvinte ce sugerează delicatețe. Atmosfera morbidă, sumbră învăluie prezentul, dar și trecutul evocat la moartea celei pe care toți o compătimeau spunând „Biata Emily!” – o domnișoară bătrână care se izolează de societate, acoperindu-se astfel de mister, căci ceea ce lumea nu poate pătrunde este automat considerat plin de taine, ba chiar suspect. Locuiește în vechea casă ce i-a rămas de la tatăl ei, ultima relicvă a unei lumi care-a apus.

„Era o casă mare de lemn, pătrățoasă, ce odată fusese albă, decorată cu cupole și spirale și balcoane ondulate în stilul excesiv de frivol al anilor șaptezeci, așezată pe ceea ce fusese odinioară strada noastră cea mai selectă. Dar garajele și mașinile de egrenat bumbacul invadaseră și șterseseră chiar și augustele nume ale acelui cartier; doar casa domnișoarei Emily fusese lăsată în picioare, înălțându-și descompunerea îndărătnică și cochetă deasupra căruțelor cu bumbac și a pompelor de benzină – o oroare printre alte orori.” (pag. 7-8)

O descriere foarte sugestivă, menită a contura atmosfera faptelor evocate. M-a surprins povestirea aceasta, nu mă așteptam să citesc ceva de genul acesta scris de Faulkner, dar poate n-am citit eu îndeajuns din opera sa. Nu că ar deraia prea mult de la reperele pe care le-am remarcat până acum în scrierile sale, doar că a existat elementul surpriză, încărcat de un suspans creionat cu subtilitate. În mod cert nu mă așteptam la acel final, cum nu mă așteptam nici la alte finaluri ale altor povestiri. Nu sunt niște finaluri ambigue, sunt finaluri puternice, care concentrează în câteva fraze ceea ce restul fiecărei povestiri a căutat să redea, să sugereze. Și pot spune că Faulkner și-a arătat în fiecare din ele harul plăsmuirii unor fraze impecabile, pline de trăire, de pasiune, de viață. Literatură de cea mai înaltă calitate, în stilul său inconfundabil, pe care îl admir.

Ultima povestire – „Mireasma de verbină” – încheie maiestuos volumul, într-o notă plină de patimă, cu moartea colonelului Sartoris. Ce are de-a face mireasma de verbină, cea care este singura ce reușește să acopere mirosul cailor, cu acest moment trist? Ei bine, trebuie precizat că ne aflăm la ceva timp după încheierea războiului civil, ale cărui ecouri nu s-au stins încă în sufletele combatanților. Spiritul are încă de luptat cu spectrul curajului și cel al onoarei, cu tăria de a răzbuna o moarte prin altă moarte. Dar și cu ispite palpabile, în carne și oase, ce răspândesc în jurul lor, obsesiv, puternicul miros al verbinei. O luptă între trecut și prezent, între lumea veche și cea nouă, între spirit și carne (ultima însă, subtil sugerată tocmai de acest leit-motiv al verbinei, sau cel puțin așa am înțeles eu că ar sta lucrurile).

„Am călărit mai departe; era octombrie; verbina avea să mai țină încă multă vreme, deși aveam să-mi dau seama că e nevoie de ea abia după ce am ajuns acasă; verbina avea să țină încă multă vreme chiar și în grădina unde Mătușa Jenny se învârtea în jurul bătrânului Joby, purtând o pereche de mănuși vechi de cavalerist de-ale Tatei, printre răsadurile îngrjite și orodonate, printre vechile nume ciudate și înmiresmate, pentru că, deși era octombrie, nu plouase deloc și astfel nu dăduse niciun îngheț care să aducă (sau să lase în urmă) primele nopți de vară indiană, pe jumătate calde, pe jumătate răcoroase – văzduhul somnolent, rece și gol cu excepția gâștelor sălbatice care pleacă și totuși încă amețit de vechile miresme prăfoase și fierbinți de struguri și de dafin american (…)” (pag. 272-273)

La fel de intense ca prima și ultima povestire sunt și celelalte care alcătuiesc volumul, abordând teme diferite la prima vedere, pe același fundal sudist, în preajma orașului Jefferson – un melanj al patimilor omenești, al conflictelor interioare și exterioare pe care acestea le nasc, de care moartea nu este străină. Și dacă tot vorbeam de moarte, trebuie neapărat să pomenesc povestirea „Câinele”, cea mai macabră, în opinia mea, în care nu motivația este tema centrală, ci zbuciumul pe care o crimă îl provoacă în mintea criminalului, în cazul de față acesta fiind declanșat de urletul unui câine. Nu trebuie să intru în detalii, este suficient să subliniez cât de bine sunt reliefate feluritele trăiri ale personajelor, ineditul întâmplărilor expuse – toate conturând o lume fascinantă, lumea în care Faulkner a trăit și pe care a găsit de cuviință să ne-o înfățișeze în toată splendoarea sa întunecată. Chiar dacă ea a fost demult înghițită în vâltoarea timpului, avem destule de învățat atât din valorile, cât și din greșelile sale.

Editura: ART