“Un apartament la Paris”, Michelle Gable

April Vogt, expertă în mobilă franceză și continentală din partea casei de licitații Sotheby’s, este trimisă la Paris în vederea evaluării și organizării unei licitații, pe baza celor găsite într-un apartament părăsit, zice-se, de 70 de ani. Protagonista are în față oportunitatatea ideală: o excursie de o lună la Paris, care se anunță, fie doar și pentru acest aspect, plină de satisfacții personale, o provocare profesională demnă de luat în seamă – ceea ce, pentru April, este îndeajuns -, și (mai ales!) posibilitatea evadării de sub auspiciile unei căsnicii nefericite, care în ultima vreme a pornit cu viteză la vale. Treptat, April va avea acces la o serie de “jurnale” ale lui Marthe de Florian, proprietăreasa apartamentului în anii de Belle Époque, astfel deschizându-se o panoramă pariziană pe două planuri temporale, căreia April Vogt i se va dărui în totalitate.

N-am știut, inițial, ce așteptări să am legate de acest roman, însă îmi amintesc că l-am început cu nerăbdare, efectul pasiunii mele de netăgăduit pentru Paris spunându-și, probabil, cuvântul. Ce am căpătat în schimb? O poveste pornind de la anumite date inițiale promițătoare, topită însă în structura unui fir narativ simplist, previzibil, jalnic construit pe alocuri; o carte de citit în metrou, pe plajă – dar fără angajament intelectual, dacă se poate -, sau, de ce nu?, după o despărțire lacrimogenă. În aceste cazuri, posibil să aibă efectul scontat, acela de reabilitare a psihicului/ocupație inerțială, literalmente un passe-temps și atât; altfel, greu de crezut că ar putea mulțumi prea mulți lectori. Michelle Gable scrie o poveste feminină și feministă prin excelență pentru care eu, la drept vorbind, nu eram pregătit.

April e workaholică și bună samariteană, ar sta cu capul îngropat în cărți doar pentru a realiza o muncă de cel mai înalt nivel, bărbații sunt, generic, nepregătiți, lipsiți de interes, pricepere sau, după caz, bun-simț; fatalitatea lovește în momentul în care, deși își propusese să reziste cu stoicism, nu mai poate evita legătura amoroasă. Poate că (doar în acel moment) Parisul devine, în sfârșit, o destinație oarecum captivantă, ieșind întrucâtva din conul de umbră al unui oraș tern, împânzit de fecale de câini, oricum aproape inexpresiv, în care fusese nemilos introdus. În tot cazul, Parisul este, cel puțin în prima jumătate a volumului, ca și inexistent: April trăiește între apartamentul său și cel al lui Marthe de Florian, și doar acolo. Abia apoi, timid, își fac simțită prezența Les Galleries Lafayette, Pont des Arts (romantic, nu?), sau Place des Vosges, obiective arhicunoscute, dar probabil emblematice și utile pentru cineva neexperimentat într-ale acestui oraș electrizant (chiar dacă, în carte, destul de deprimant). April mănâncă și bea copios la Café Zephyr, Marthe la Maxim’s, dar, cumva, senzația de autenticitate lipsește, totul pare cusut cu ață albă și cât se poate de “un-american-la-Paris”, probabil și din cauza stilului defectuos al autoarei. Nu intenționez să dau spoilere, căci cartea are câteva turnuri, în special pe planul de dragoste; știu doar că, dacă am apreciat ceva cu adevărat, a fost feelingul Parisului contemporan, văzut prin ochi de turist, și nu acela nostalgic al veritabilului parizian cu care fusesem obișnuit. Până la urmă, este totuși una din infinitele perspective asupra acestei capitale care mă lasă, de fiecare dată, bouche bée.

April este, cu siguranță, cel mai nepriceput construit personaj al cărții – deși paleta este destul de vastă. Stereotipia de femeie obsedată de (și refugiată în) muncă, trădată în dragoste, mama devotată etc. ajunge să fie, de la un punct încolo, agasantă. April nu este dependentă de telefon, ci de jurnalele lui Marthe, chiar când îl are în față pe avocatul Luc Thébault, un bărbat șarmant, întru totul à la française. El este, la rândul său, tipul acelui bad boy la patru ace care se dovedește în final cât se poate de sentimental, în ciuda bărbii neîngrijite și a țigării omniprezente. Se vede că Michelle Gable a încercat să nuanțeze personalitatea plată a lui April, adăugându-i însă niște fațete superficiale care, dacă nu par enervante, sunt neîndoielnic superflue: prea multă șampanie în timpul unei cine romantice, dorința (subiacentă) de răzbunare, nimic consistent, totuși. April rămâne în continuare, chiar dacă aparent vulnerabilă, tipul femeii de neîntrecut. Greu însă de ales care plan al narațiunii este, din construcție, mai puțin iritant; cert este că jurnalul are, din nefericire, aparența clară a unor pagini scrise cu simț de anticipație – pare că Marthe de Florian știa că, la multe decade după ce va fi așternut pe hârtie gânduri, înțelegem, fără ocoliș, mii de persoane vor avea acces nelimitat la ele. Nelimitat dacă nu s-ar fi interpus Lisette Quatremer, nepoata acesteia, care, nemaisuportând încărcătura emoțională, va arde (!) o parte însemnată a “jurnalelor”, lăsând spre citire, chiar și așa, esențialul. Adică, exact ce trebuie pentru creionarea unei povești mai bombastice decât necesar. Marthe de Florian – acea demi-mondaine a sfârșitului de secol XIX, ce își intersectează drumurile cu pictorul Giovanni Boldini, nu ezită să îl ponegrească pe Proust, pe “caraghiosul de Apollinaire”, pe Le comte Robert de Montesquiou cel lipsit de simțul realității, ori să o urască arzător pe Jeanne Hugo. Universul creat poartă amprenta veridicului și a funcționalului asemeni unei case de carton lăsate în ploaie.

Iar apoi, mai e și dialogul, care contribuie din plin la conturarea situațiilor ridicole dintre participanții fantomatici, manevrați cu stângăcie ai aceastei aventuri pariziene ce se prelungește chinuitor de mult, pe durata a 400 de pagini. Totul reprezintă epic primitiv, mecanic, totuși dintru început lipsit de pretenții, descrierea este subminată în detrimentul unor fraze scurte, cât se poate de schematice. Teribile sunt și majoritatea schimburilor de replici purtate în franceză. Mai totul este “de la merde” (cu varianta “merdique“), cel mai feminin și mai potrivit cuvânt rămâne tot “oui”. Iar în aceste momente, departe de atitudinea solemnă căutată, specifică unui dialog profesional, interacțiunea dobândește accente hilare tocmai prin platitudinea ridicată în rang. Iată o mostră dureroasă:

“- Bonjour, zise April, clătinându-se pe tocurile prea înalte ale pantofilor. […]

– Bonjour, madame Vogt, răspunse Olivier. Comment allez-vous?

– Bien, et vous?

– Bien.”

În cazul meu, poate singurul merit al acestei cărți a fost că mi-a reîmprospatat memoria în privința Parisului din zilele noastre și mi-a arătat, din nou, cât de mult îmi lipsește. Încă abia aștept să mă pierd prin stații de metrou cu nume alambicate ori prin scuaruri neumblate noaptea. Fără îndoială însă că voi ține în mână un Modiano în această situație, sau – pentru că și americanii pot scrie foarte bine despre Paris – un Hemingway.

Sursa foto: michellegable.com

Editura: Humanitas Fiction

Anul apariției: 2015

Traducerea din limba engleză: Florica Sincu

Nr. pagini: 404

ISBN: 978-973-689-952-2