Păianjenul alb. Povestea feţei nordice a Eigerului, în traducerea lui Cătălin Hiciu, este cea mai recentă carte publicată de Editura Polirom în Colecţia Hexagon. Cartea de Călătorie (şi în ediţie digitală). Bookhub.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră. Şi… staţi pe-aici, în câteva zile demarăm un concurs legat de cartea alpinistului Heinrich Harrer, autorul bestsellerului Şapte ani în Tibet.
DESPRE CARTE:
În 1938, celebrul alpinist Heinrich Harrer a reuşit, împreună cu cîţiva colegi, să escaladeze faţa nordică a Eigerului, în Alpii elveţieni. De-a lungul timpului, pe acest traseu, considerat printre cele mai dificile din lume, şi-au pierdut viaţa peste şaizeci de alpinişti. Păianjenul alb relatează ascensiunea în care exploratorii s-au confruntat adesea cu situaţii periculoase şi cu limitele rezistenţei umane. O poveste despre tenacitate, încredere în propriile forţe şi curaj, care te ţine cu sufletul la gură.
„Cea mai palpitantă şi mai terifiantă carte despre alpinism pe care am citit-o vreodată.” (Joe Simpson)
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ:
Încă îi vedeam pe Heckmair şi pe Vörg, care deja escaladau panta de gheaţă a „Păianjenului”, cam la o lungime şi jumătate de coardă înaintea noastră, aşa că i-am urmat.
Cum am mai explicat deja, acest petic abrupt de neveu sau gheaţă din partea superioară a versantului aproape vertical a fost botezat „Păianjenul” datorită prelungirilor albe care se îndreaptă în toate direcţiile ca nişte picioare şi braţe gata să apuce. Acestea se întind mai ales în sus – în fisuri şi culoare, spre calota de zăpadă a vârfului – şi în jos, spre „Bivuacul Morţii”. Dar încă nu descoperise nimeni cât de bine i se potrivea acest nume până nu am ajuns noi acolo; nici măcar noi, nu încă, în timp ce urcam prima lungime de coardă. Încă nu descoperiserăm că acest „Păianjen” de zăpadă, gheaţă şi stâncă poate deveni o capcană de temut; că, atunci când cade grindină sau ninge, particulele de gheaţă şi zăpadă, alunecând în jos de pe abruptul neveu de sub vârf, sunt canalizate în fisuri şi culoare, sunt proiectate apoi pe „Păianjen”, acolo se întâlnesc, formând un potop de o furie nimicitoare, şi apoi mătură corpul „Păianjenului”, pentru ca în cele din urmă să se împrăştie spre exterior şi în jos, distrugând şi luând cu sine tot ceea ce nu e stâncă.
Şi nu există scăpare de pe „Păianjen” dacă te surprind vremea rea şi avalanşele.
Noi nu ştiam asta atunci, dar am aflat-o foarte curând. Foarte curând. Chiar în clipa aceea…
Eu eram deja pe gheaţa „Păianjenului” şi îmi tăiasem o platformă rezonabilă în care puteam să stau destul de bine fără colţari. Mă simţeam foarte în siguranţă pentru că bătusem adânc un piton în gheaţă. Coarda trecea printr-o carabinieră atârnată de inelul pitonului şi mergea până la Fritz, care urca la vreo 20 de metri deasupra mea. Îl zăream prin ceaţă şi prin zăpada viscolită.
În acel moment a dispărut din câmpul meu vizual, înghiţit de ceaţă. Urletul furtunii, răpăitul grindinei erau alarmante. Am încercat să străbat cu privirea vălul cenuşiu, dar în zadar. Numai un cenuşiu în cenuşiu…
Urletul vântului se înteţise, căpătând o notă foarte ciudată – un bubuit şi un fâşâit, un şuierat ascuţit. Acesta nu mai era glasul furtunii care se pogora într-un dans sălbatic de particule de gheaţă şi fulgi de zăpadă, ci cu totul altceva. Era o avalanşă, anunţată de pietre şi bucăţi de gheaţă!
Mi-am ridicat rucsacul deasupra capului, ţinându-l bine cu o mână, în timp ce cu cealaltă mă ţineam de coarda care mă lega de tovarăşul meu. M-am lipit de peretele de gheaţă, tocmai în momentul în care avalanşa m-a lovit în plin. Răpăitul şi pocniturile pietrelor pe rucsacul meu au fost înghiţite de huruitul şi vuietul avalanşei. M-a înşfăcat şi s-a încleştat pe mine cu o forţă terifiantă. Puteam oare să supravieţuiesc unei astfel de presiuni? Nu prea… Mă chinuiam să respir, încercând mai presus de toate să ţin bine rucsacul şi, de asemenea, să împiedic torentul nesfârşit de zăpadă să se acumuleze între mine şi panta de gheaţă şi să mă împingă de pe prizele de picioare.
Nici nu mai ştiam dacă sunt încă în picioare sau dacă alunec în jos cu tot cu zăpada aceea. Ieşise oare pitonul de gheaţă? Nu, eram încă în picioare, iar cuiul era încă bine fixat, dar presiunea devenea de nesuportat. Şi Fritz probabil că avea să cadă dintr-o clipă în alta. Acolo, în porţiunea aceea expusă, nu avea cum să reziste furiei avalanşei… probabil că avea să-l dezechilibreze…
Gândurile mele erau destul de clare şi logice, deşi eram sigur că această avalanşă ne va arunca pe toţi de pe „Păianjen” până în fundul prăpastiei. Eu mai rezistam doar pentru că încerci să rezişti atât timp cât mai ai viaţă în tine. Încă mă ţineam de coardă cu o singură mână, hotărât să fac tot ce pot ca să-l ţin pe Fritz. În acelaşi timp am început să mă întreb dacă nu eram deja destul de sus pe „Păianjen” încât să nu se lovească de stâncile de jos, ci să rămână atârnat pe panta de gheaţă în cazul în care ar cădea, să alunece pe lângă mine şi să se oprească la capătul corzii, 20 de metri mai jos. Şi puteam oare să rezist şocului dacă mă lovea în cădere?
Toate aceste gânduri erau calme, fără nicio umbră de teamă sau de disperare. Nu aveam timp pentru lucruri de genul ăsta. Când avea să cadă Fritz? Mi se părea că stăteam de o veşnicie în acel infern devastator. Oare coarda o fi fost tăiată de pietre şi Fritz o fi căzut singur, nemaiavând nicio protecţie? Nu, dacă s-ar fi întâmplat asta, coarda liberă ar fi alunecat în jos, la mine. Încă era întinsă în sus, aşa că Fritz probabil că mai rezista cumva…
Presiunea a scăzut, dar n-am avut timp să-mi trag sufletul ori să strig, căci a mai urmat o avalanşă, cu şi mai multă furie – asta chiar că avea să ne aducă sfârşitul. Chiar şi această constatare a fost aproape obiectivă. Era ciudat că nici măcar gândurile importante nu mă tulburau, cum te-ai putea aştepta la ultima frontieră a existenţei. Nici nu mi-au trecut prin faţa ochilor scene din viaţa mea. Gândurile mele erau aproape banale, ridicole, lipsite de importanţă. Mă cam irita gândul că criticii şi atoateştiutorii, ca şi groparul din Grindelwald, care ne numărase deja, la fel ca pe toţi cei care încearcă să escaladeze faţa nordică, de parcă am aparţine deja de parohia sa, avuseseră dreptate.
DESPRE AUTOR:
Heinrich Harrer (1912-2006) a studiat la Universitatea din Graz, remarcîndu-se la geografie şi la probele atletice. În 1936 a făcut parte din echipa olimpică de schi a Austriei, iar în 1937 a cîştigat Campionatul Mondial Universitar de schi. În 1938 a făcut parte din echipa de alpinişti care a escaladat pentru prima dată peretele nordic al muntelui Eiger. Păianjenul alb (1959) este povestea acestei expediţii şi a tentativelor anterioare şi ulterioare de a face teribila ascensiune. Harrer a scris mai multe cărţi despre Tibet şi a transcris autobiografia lui Thubten Jigme Norbu, fratele lui Dalai Lama. E probabil mai cunoscut ca autor al clasicei Şapte ani în Tibet (Polirom, 2013), ecranizată în 1997 de Jean-Jacques Annaud.
Sursa foto: www.wisdompubs.org
