„Un altfel de jurnal” de Matei Călinescu

La 7 octombrie 1958, șase prieteni se fotografiau împreună și își făceau șase copii semnate de fiecare dintre ei. În marginea fotografiilor au scris „Cine va muri primul?”. Primul, la 13 decembrie 1983, a murit Nichita Stănescu, apoi, la 15 aprilie 1988, i-a urmat Modest Morariu, după care, la 26 mai 1997, s-a stins Cezar Baltag, iar la 21 martie 2009 – Petre Stoica. În 2009, când și-a amintit de această fotografie, Matei Călinescu se pregătea, în măsura în care se poate imagina o asemenea pregătire, să întâmpine acest „eveniment” nu doar cu seninătate, ci și cu grija consemnării unor mărturii diaristice ale acestei așteptări, scriind în jurnalul său, care era Un altfel de jurnal și pe care i-l dedică celui care, într-adevăr, așa cum a prezis autorul, va muri ultimul, Mircea Ivănescu (decedat la 21 iulie 2011).

Însemnarea care se ocupă de fotografia amintită (31 martie 2009) e numai la un an distanță de descrierea unei alte imagini (18 februarie 2008), de data aceasta e vorba de o reproducere a unui detaliu din Autoportret cu natură moartă alegorică de David Bailly, descriere a trecerii timpului, a ideii de vanitas, de inutilitate a vieții care trece în inutilitatea morții… Descrierea se dovedește una premonitorie, căci, în luna ce-i urmează, Matei Călinescu află vestea pe care o relatează cititorului în chiar următoarea înregistrare în jurnal: aceea că i-a fost afectat de cancer și celălalt plămân și, asta fiind funcția firească a veștilor, ea devine declanșatoarea unui nou șir de evenimente, dar mai ales de sensuri. Între cele două descrieri, între cele două imagini, a alegoriei curgerii vieții și a unei provocări juvenile, se întinde acel nunc stans, prezentul infinit trăit de autorul-protagonist după principiul one day at a time, prezentul supraviețuitorului, dar și a condamnatului la moarte prin boală care însă refuză să se simtă muritor:

„când mă simt bine, cum se întâmplă acum, se manifestă din plin ceea ce s-ar numi „instinctul vieții” (deși nu sub formă de libido sau sexualitate, care s-a evaporat aproape total), sau ceea ce eu am numit, în acest jurnal, „instinctul imortalității”. E, deși sunt perfect conștient că zilele îmi sunt numărate, un mod de a întoarce spatele lui Thanatos, de a-ți muta privirea de pe ființa lui de umbră și mai ales de a scăpa pentru moment de privirea lui sfredelitoare, înspăimântătoare. Instinctul imortalității, adânc înfipt în trupul meu, este poate rădăcina acelui als-ob, a acelui „ca-și-cum”, a acelei ficțiuni sau iluzii conștiente care ne ajută să trăim și să gândim (chiar și moartea) ca și când moartea n-ar exista” (pag.165).

Înscrierile dintre cele două imagini alcătuiesc partea a doua a jurnalului, cea mai mare și, de fapt, cea care constituie substanța propriu-zisă a cărții, prima parte conținând câteva notații din 2004 – 2006 și, apoi, cele din 2007, când Matei Călinescu află de boala sa, notații perfect încadrate în proiectul cărții (un anti-poiect, de fapt, iar încadrarea de care vorbesc eîn firea lucrurilor, nu premeditată) pentru că accentuează ruptura dintre starea de spirit de până la aflarea Veștii-Declanșator și de după ea.

Înainte de a trece la alte reflecții pe marginea cărții, nu pot să nu remarc o antiteză, în viziunea mea, chiar și între denumirile celor două părți. În timp ce prima se numește Problema memoriei și mă îndeamnă să îmi imaginez conținutul ce urmează să-l citesc într-o lumină dilematică, mă provoacă spre o stare de acțiune cerebrală, de rezolvare, având adică un potențial imaginar dinamic, titlul celei de-a doua, Cu plăcere privesc lumina soarelui, nu mă lasă, pur și simplu, să nu fac analogia cu cerul înstelat deasupra mea, care îl umplea de admirație pe Kant, ambele simboluri, poate, ale realității imanente, ale contemplării admirative, dar statice, a realității în care nu mai putem interveni. Muzicalitatea și seninătatea acestei fraze, Cu plăcere privesc lumina soarelui, în contextul conștientizării severității bolii, nu poate să nu ascundă o umbră de nostalgie anticipată după acea lumină.

Dar am să las aproximările pentru a trece la lucruri mai transparente, cum ar fi delimitarea, dincolo de un anumit grad de haos pe care consemnarea diaristică și-l însușește organic, delimitarea, așadar, a trei niveluri tematice.

Motivul liric este, ca și în Un fel de jurnal, pierderea timpului, însă, de data aceasta, abundența timpului de pierdut a unei vieți se concentrează, ca într-o implozie, în durata unei zile, pierderea timpului devenind, acum, singurul proiect-anti-proiect, în timp ce ziua devine nemărginită, infinit mai lungă decât o lună sau un an, valori temporale absurde pentru un condamnat. Astfel, întreaga viață se reflectă într-o singură zi, în fiecare zi, ziua fiind un adevărat Aleph borgesian: „Diametrul Aleph-ului era de vreo doi-trei centimetri, dar întreg spațiul cosmic se află aici, fără ca mărimea să-i fie micșorată” (J.L.Borges, El Aleph, Opere 2, Editura Univers, 1999). Acel principiu one day at a time – de pe o zi pe alta, face posibilă această perspectivă încăpătoare și chiar un anumit confort psihologic însoțitor.

Subiectul narativ (sau, am putea spune, activ) este evoluția bolii, veștile mai bune sau mai rele care însoțesc tratamentul, rezultatele scanărilor, viața bolii parazitând pe viața purtătorului ei, și, tot aici, provocările pe care le ridică ea în fața bolnavului-cititor. Acest tip de provocare nu este nou pentru autor: a citit mult și a scris, îndurerat, despre boala fiului său (Portretul lui M), iar moartea însăși nu-l sperie mai mult decât atunci, chiar dimpotrivă. Lecturile sale, de această dată, au un parcurs simbolic, de la febrila căutare a răspunsurilor în literatura de specialitate despre cancer sau în mărturiile altor oameni afectați de maladie, la consultarea scrierilor care se ocupă de filosofia morții și, în cele din urmă, la lecturi din spiritualitatea creștină, lecturi care îl uimesc și fascinează, în același timp, autorul fiind un nereligios cu înclinații mistice, descriindu-se drept„o harababură spirituală”:

„De ce mă atrag acum exclusiv textele religioase? Cele filozofice (Platon, pe care-l citeam anul trecut pe vremea asta la centrul de infuzii dr la Simon Cancer Center) mi se par palide, prea abstracte. Pe de altă parte, textele biblice – neotestamentare –pe care le-am străbătut în ultima săptămână, cu multe comentarii erudite care se bat cap în cap pe fiecare detaliu – sunt parcă înzestrate cu o viață misterioasă a lor – o viață care nu are de-a face cu adevărul sau falsitatea lor istorică -, o viață pe care ai vrea s-o împărtășești cumva, dar nu pentru că-ți promite una sau alta, ci pur și simplu pentru că există obscur în acele cărți și (în ceea ce mă privește) rezistă ca poveste (care, dacă e spusă, chiar cu mari lacune, lasă în urmă ceva inefabil).

E totuși una din cele mai complicate probleme de lectură pe care mi le-am pus vreodată.” (pag.421-422)

spune cel care și-a dedicat o parte din viață unui studiu cuprinzător despre problemele lecturii și relecturii (A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii). Succesiunea temelor alese pentru lectură o repetă, de fapt, pe cea a stării sale interioare: cutremurătoarea veste nu putea să nu-i trezească un interes academic pentru problema sa, pe care a atacat-o cu analiza febrilă a studiilor medicale, dar și filozofice, însă, mai mult decât orice, este mirat de povestea a cărei viață rezistă, într-o lume de vieți perisabile, chiar dacă știe că această miraree o emoție gratuită, iar problema de lectură, chiar dacă va fi rezolvată, „nu va prezenta nici un avantaj, nici nu va avea nici un rost, nu va aduce nici o iluminare”. Disperare? Nu. E seninătate, e împăcare, dar, mai ales, luciditatea care nu ceda nici acelor copleșitoare stări care trebuie să-l fi atins pe ilustrul critic. Deși, la o scrutare din punct de vedere psihologic, jurnalul nu oferă, decât cu rare ocazii, vagi impresii că autorul s-ar lăsa învins de starea sa de sănătate și de spirit. Predomină acea seninătate față de lucrurile și problemele acestei realități implacabile pe care am văzut-o și în denumirea părții a doua, iar în însemnările din jurnal nu am simțit defel zbuciumul unei lupte de rezistență, ci, mai degrabă, apropierea calmă și trează de soluția pe care această realitate o impune. Moartea i se prezintă, mai degrabă, ca o problemă doar în măsura în care este inimaginabilă, dar această dilemă se rezolvă de la sine, iar pacea acestei noi conștiințe se integrează, treptat și firesc, prezentului infinit al zilei de azi, în care așteaptă:

„Ciudat, dacă n-ar fi aspectele pur fizice (tulburările stomacale care nu mă mai iartă), m-aș simți liniștit și senin în acest timp care precedă ora incertă. Deși lipsit de dorințe, mă simt minunat în prezența Ucăi, o prezență din afara timpului. Moartea nu mai e inimaginabilă, cum era din perspectiva acelui „instinct al nemuririi” despre care vorbeam cu anxietate și cutremurare anul trecut pe vremea aceasta” (pag.428-429).

Al treilea nivel care poate fi distins este cel al unei priviri retrospective asupra vieții. Diaristul se întoarce cu spatele la viitor și își privește trecutul cu înnoită emoție. Revin, în portrete riguroase, nescutite de analiză critică, dar totuși învăluite într-o paternă tandrețe, aceleași nume, prieteni despre care a vorbit și în Un fel de jurnal, Negoițescu, Vlad Georgescu, Nichita Stănescu și alții, Ion Vianu rămânând, desigur, o prezență permanentă, nu atât în amintirile din acest jurnal (probabil pentru că există Amintiri în dialog, scrisă împreună cu Ion Vianu), cât în convorbiri telefonice, mesaje și întâlniri curente. Dar lumea noilor înțelesuri în care a pășit este împărțită, prin convorbiri frecvente, mai ales cu prietenul țintuit la pat, în România, poetul Mircea Ivănescu. Cei doi se simt înfrățiți de aceeași așteptare, își tratează necazul cu umor și autoironie, fac schimb de noutăți care îi amuză cu nimicnicia lor…sunt ultimii supraviețuitori din fotografie, oricum, niște condamnați…

Cum poate un jurnal al așteptării morții, dincolo de emoția pe care, inevitabil, o transmite conștiința acestei tematici, să invite atât de pregnant la lectură și chiar relectură? Să fie oare din cauza seducătoarei estetici mateine? Sau datorită multitudinii temelor asupra cărora reflectă cu atâta profunzime autorul? Sau poate pentru că confruntarea cu ideea morții ne ajută să înțelegem frumusețea vieții? Toate acestea împreună, negreșit,dar deasupra lor ar mai putea stași admirabila prestație a unui autor care, deși condamnat, sub nici o formă nu s-a autovictimizat.

Ultima însemnare din Un altfel de jurnal datează cu 8 iunie 2009. Matei Călinescu s-a stins din viață pe 24 iunie 2009, la câteva zile după împlinirea vârstei de 75 de ani.

Un alt fel de jurnal de Matei Călinescu