„Ultimul băiat de la Auschwitz” – vieți sub tăvălugul istoriei

Moshe Bomberg, cunoscut în mediul familial drept Mjetek, s-a născut în Varșovia la începutul anilor ’20. Era pe cale să devină adult atunci când a izbucnit Al Doilea Război Mondial și trupele naziste au început să mărșăluiască pe străzile și în viețile celor pe care i-au asuprit. Așa avea să înceapă drama familiei sale și a propriei sale existențe, fiind închis în lagărul de la Auschwitz și trăind experiențe identice iadului. A supraviețuit și s-a simțit dator să lase posterității această mărturie, având convingerea că din trecut trebuie să învățăm cu toții lecțiile prezentului.

Cartea, tradusă de Dorina Tătăran la Editura Corint, în colecția Corint Fiction, este structurată în 20 de capitole care relatează atât viața privată a familiei, cât și dramele politice, sociale, economice ale Poloniei după atacul de pe 1 septembrie 1939 și invazia trupelor germane. Nerespectând o ordine strict cronologică, Moshe Bomberg secvențiază experiențele dramatice îmbinând rememorarea vremurilor pașnice cu cele de după izbucnirea războiului, subliniind contrastul dintre cele două lumi.

În trecut, viața în casa noastră de pe Strada Chmielna fusese plăcută și liniștită. Tatăl meu își câștigase existența ca bărbier în propria frizerie de lângă casa noastră. La început, l-a ajutat fratele meu Yehezkel, până când, în cele din urmă, și-a deschis și el propria frizerie.

Din familia unită nu va mai rămâne decât amintirea anilor buni și blânzi, cei în care etnia nu reprezenta un păcat de moarte. Yehezkel va rămâne alături de fratele său și în lagăr, trăind împreună coșmarul tratamentelor inumane, mereu la limita supraviețuirii. Odată cu înrăutățirea condițiilor, autorul și protagonistul întâmplărilor relatate realizează că, fără a fi pregătit pentru asta, a intrat în rezistența poloneză, mișcările de tineret nesupraviețuind noii presiuni. Școlile s-au închis rând pe rând, cenușiul zilelor devenea din ce în ce mai apăsător. Li se interzice să își mai practice meseria de frizer, frizeriile au fost vândute și începea perioada sumbră în care viețuirea depindea de capacitatea fiecăruia de a se descurca, mai ales în condițiile etichetării ca evreu. Autorul își amintește că Varșovia s-a opus cât a putut ocupației naziste, dar inamicul s-a arătat neîndurător din primele clipe. După trei săptămâni, capitala Poloniei a cedat în fața tancurilor și bombardamentelor germane care împrăștiau oamenii înspăimântați de frica morții. I-a dezumanizat din primele zile, i-a obligat să subjuge umanitatea sub dictatura foamei și a fricii, germanii au început să le arunce din camioane pâine și apoi să le fotografieze disperarea. Următorul pas a fost să îi învrăjbească pe unii împotriva celorlalți, divide et impera la nivel social. Evreul devenea dușmanul din interior și acest lucru trebuia înțeles de fiecare polonez prin ingrata propagandă nazistă.

În a treia lună de la intrarea germanilor în Varșovia, a început propaganda împotriva evreilor. Nu și-au anunțat intențiile, dar s-au apucat să pregătească poporul polonez și să semene încet și cu grijă semințele urii […] Semințele urii au încolțit cu o viteză incredibilă. A doua etapă a fost directiva conform căreia fiecare evreu trebuia să poarte pe mâneca stângă o banderolă albă cu Steaua lui David albastră. A fost stabilită o dată, după care orice evreu care nu purta o astfel de banderolă urma să fie pedepsit.

Era doar începutul, iadul avea mai multe cercuri, iar cel mai înfiorător avea să se dovedească lagărul de concentrare de la Auschwitz, locul în care viața și moartea nu se mai distingeau prin nimic, amândouă erau golite de orice urmă de umanitate, omul era redus la un cap chel și un trup din ce în ce mai împuținat, aflat tot timpul la dispoziția unui gardian. Etapele pătrunderii în lagăr, de la intrare, bărbieritul, tatuatul, toate adânceau rana unei vieți care se irosise și avea să fie irosită de ideile barbare ale unui regim criminal. Se trăia în acel moment, fiind singurul de care erau cu adevărat siguri, în rest, zilele se puteau succeda din inerția, dar ei nu mai trăiau, ci supraviețuiau, cei norocoși.

Ușa s-a deschis și, uimiți, am pășit afară. Părea o călătorie prin iad, fără cale de întoarcere și fără contact cu cei rămași în urmă. Doar înainte, iar viitorul ne rezerva surprize îngrozitoare. Spre marea noastră ușurare, părea că acel capitol chinuitor se încheiase. Rânduri de prizonieri în haine vărgate stăteau lângă grămezi de haine diferite: pijamale vărgate, bonete, sandale de lagăr făcute din mai multe straturi de pânză, ca și boluri și căni de tablă îndoite; treceam cu mâna întinsă, primind rapid câte unul din fiecare articol, ca pe o linie de asamblare.

Tânărul Moshe devine un fierar priceput, îi mințise pe naziști că asta îi era meseria pentru a mai avea o șansă să scape și învață, devine unul, iar ca un paradox este pus să facă niște crini pentru poarta grădinii lagărului. De parcă frumusețea, fie și a unei flori de fier, ar fi avut ce să caute în mijlocul infernului. Va îndura lovituri de bici, umilințe, împușcături, dar se va fi prins scai de viață. Nu a mai durat mult și au venit rușii, i-au fugărit pe naziști și au rămas martori ai ororilor lagărelor morții. Exista șansa ca cei puțini rămași să scape, să fie salvați, să fie reprimiți în lumea de afară, cea din care fuseseră aruncați. Odată scăpat, pentru protagonistul cărții avea să înceapă marea cursă a căutărilor părinților, prietenilor, celor cunoscuți.

Pentru supraviețuitorii lagărelor morții, călătoriile cu trenul erau gratuite […] Călătoria gratuită era menită să ajute supraviețuitorii să se întoarcă acasă și să își caute rudele.

Doar că lumea de afară era iremediabil schimbată, schimonosită, rănită de un război care răspândise moarte prin toți porii. Drumul avea să îi fie anevoios. De la ofițer de investigații la statutul de fugar. Antisemitismul continua să provoace victime, dușmanii imaginari continuau să fie incriminați și pedepsiți într-o lege a junglei. Omenirea își arăta încă o dată toată urâțenia. Lecțiile nu se învață imediat și nici ușor. Supraviețuirea încă era o artă și depindea de distingerea între bine și rău. Lumea se schimbase definitiv – lumea în care trăiam și în care intenționam să trăiesc în continuare era distrusă.

Astfel, începea un nou periplu plin țări diferite, o lungă căutare a unui colț de normalitate, de umanitate, de firesc. Viena, Marsilia, Haifa, Cipru sunt câteva dintre locurile prin care avea să treacă și să își acorde ajutorul celor care aveau nevoie, mergând, în cele din urmă, spre Israel.

Ultimul băiat de la Auschwitz este o valoroasă mărturie despre dramele, tragediile secolului trecut. Cu fiecare mărturie în plus, avem mai multe șanse să înțelegem trecutul și lecțiile sale, să luptăm cu orice preț împotriva oricărei posibilități ca aceste monstruozități să mai fie vreodată realizabile. Moshe Bomberg a scris, în primul rând, în memoria celor careu nu au mai apucat să își spună propria poveste, să depună mărturie la procesul istoriei totalitarismelor.