Teatrele documentare – o istorie exhaustivă a unui fenomen cultural

Un volum cât un raft de bibliotecă cu studii de specialitate. Și, totuși, nu e doar pentru specialiști, dar în primul rând acestora le-ar fi de folos. Ce înțeleg prin specialiști aici? Ei bine, mă refer la criticii de teatru, teatrologi, regizori și la cercetătorii istoriei teatrului; în secundar, volumul le este util și actorilor, regizorilor și celor preocupați de fenomenul teatral contemporan, iubitorilor Thaliei și jurnaliștilor culturali (câți or mai fi, dacă or mai fi, la cei din urmă mă refer). Un volum foarte bine gândit, cu o structură impecabilă, care face posibilă abordarea fenomenului atât cronologic, cât și în funcție de diverse criterii de clasificare.

Erica Magris și Béatrice Picon-Vallin s-au folosit de toată expertiza lor profesională, astfel încât volumul cuprinde nu doar studii semnate de nume importante, dar și un glosar și o bibliografie selectivă, două secțiuni care însoțesc aparatul critic format din note de subsol, pe cât de necesare, pe atât de elaborate. Să nu uit de fotografii, foarte sugestive care susțin și ilustrează excelent documentarea autorilor textelor. Merită toate aprecierile noastre Mirella Patureau, traducătoarea cărții, o foarte bună cunoscătoare a fenomenului teatral contemporan. Autorii studiilor adunate în volum sunt: Laurence Allard, Clarisse Bardiot, Éliane Beaufols, Jean-Louis Besson, Aude Clément, Rita Freda, Martin Goutte, Simon Hagemann, Bérénice Hamidi-Kim, Stéphanie Loik, Erica Magris, Sarah Maisonneuve, Carole Martin, Kristina Matvienko, Mirella Patureau, Béatrice Picon-Vallin, Marie Pecorari, Marcelor Soler, Gerlad Stieg, Althéna-Hélène Stourna, Bruno Tackles. Li se alătură textele scrise de Marc Bloch, Peter Brook, Jacques Le Goff, Jeanne Lorang, Derek Paget, Erwin Piscator. Ce reușesc coordonatoarele volumelor este să clarifice terminologia, să delimiteze concret între o specie a teatrului documentar și alta, dar în același timp au reușit să facă și o cronologie cât se poate de utilă celor care se ocupă cu studiile teatrale.

„După informație, chiar și politica își încrucișează drumul cu domeniul teatral. Când succesul lui Berlusconi începe să intre în declin, un actor comic – Beppe Grillo – se bucură de un imens consens în jurul partidului său Movimento 5 Stelle, fondat în 2009, servindu-se pe de o parte de web – în special plecând de la blogul său -, pe de altă parte, de mari mitinguri-spectacole-monologuri în piețele orașelor italiene. În 2013, el reușește aproape să câștige alegerile legislative cu un rezultat strălucit, dar previzibil, și care ne determină să ne punem serios întrebări despre condițiile democrației italiene. De la narațiunea civilă la opusul său, afabulația politică, trecând prin conferința-spectacol, toate aceste forme de teatralitate primară dezvăluie puterea teatrului, capacitatea sa de a se insera și de a interveni în spațiul public, ca și ambiguitatea sa, în raport cu finalitățile urmărite, între civism și demagogie.” (Erica Magris, A spune, a fi, a face: practici teatrale contemporane ale documentarului în Italia, pag. 344)

În epoca în care dramaturgicul lasă tot mai mult loc nondramaturgicului, iar spectacolul teatral este din în ce mai des o suită de experimente și fuziuni de instrumente și metode nespecifice artei (teatrale), teatrul documentar devine din în ce mai prezent în spațiul cultural. Tendința de a folosi teatrul documentar ca formă de implicare socială și cale de rezolvare a unor probleme sociale specifice unor zone aflate în conflict sau marcate de sărăcie este în creștere, astfel încât astăzi nu ni se mai pare deloc nefiresc faptul că mulți artiști sunt implicați din punct de vedere social și politic (sunt membri de partid, activiști civici, avertizori de integritate etc.). Specificul teatrului documentar este asigurat de textul în sine, dar și de sursele de informare, care adesea influențează decisiv forma spectaculară în sine. Integrate sau nu în spectacol, sursele de informare sunt vitale în asigurarea veridicității și credibilității actului artistic, ba uneori și în ceea ce privește necesitatea acestuia. Indiferent în ce an a fost realizată, o producție de teatru documentar a necesitat bani, care mai niciodată nu au venit din surse publice și/sau de stat, tocmai pentru că vizau probleme ale societății. După cum ați citit deja, pe lista autorilor care au contribuit cu texte la acest volum se regăsesc și nume de istorici și acest lucru a fost posibil și necesar pentru că istoria orală capătă o importanță covârșitoare atunci când punem problema genezei unei producții de teatru documentar.

„Cum să trăim astăzi într-o lume suprapopulată, cu probleme tot mai complexe? Cum să vorbim astăzi? Cum să creăm astăzi? Cum să ascultăm, să-i auzim pe ceilalți? Întrebările vin de-a valma în mutațiile la care e supus cu mare viteză secolul XXI. Teatrul, care este „arta celuilalt”, după cum spune Ariane Mnouchkine, este vizat direct de aceste întrebări, și în mod special teatrele documentare, care au la dispoziție toate avatarurile digitale ale scrisului, imaginii, sunetului, resursele de creație colectivă, călătoriile, accesul la sursele de informație cele mai variate, privind atât istoriile intime, cât și marea istorie, infinit de întinse, demne de încredere sau controversate, posibilitatea de a colabora cu parteneri veniți din alte discipline artistice și științifice. Se deschid laboratoare, îi sunt consacrate festivaluri în toată Europa, fiecare luând forme unice – cum ar fi, în 2012 în Polonia „Sopot non fiction”, care deschide tot felul de ateliere-rezidență și inventează „Maratonul nonficțiunii”. Se înfiripă rețele de discuții și de întrajutorare, se multiplică lecturile (le cităm în Rusia pe cele care au loc de multă vreme la Iasnaia Poliana și la Liubimovka, Festivalul Noii Drame). Textele vin din lumea întreagă, experiențele se întretaie, se împerechează, câteodată se repetă sau se copiază, când valul devine modă, sau cedează în fața facilului.” (Béatrice Picon-Vallin, Primele două decenii ale secolului XXI, pag. 372)

Documente și documentare: de la istoriografie la noile media, Istoria documentarului la teatru: momente-cheie din secolul XX, Un fenomen mondial, În căutarea formelor și Oralitate și perfomance documentare sunt capitolele volumului Teatrele documentare și, după cum puteți deduce, așa a devenit posibilă abordarea cronologică a fenomenului, dar și cea pe forme și structuri specifice. O abordare care ne plimbă prin spații culturale foarte diverse, de pe toate continentele și în timpi istorici relativ diferiți. Chiar dacă problemele sunt, în cea mai mare parte a lor, contemporane, subiecte la ordinea zilei care consumă multe resurse dar și cer implicare promptă din partea societății civile, acestea rămân în sfera specificității, de aici și problema relevanței unei astfel de producții. De ce ar interesa pe europeni o problemă socială specifică unei țări din America de Sud? Cine e publicul țință pentru un astfel de spectacol, cui se adresează, ce rol au actorii, cine sunt actorii (sunt profesioniști, amatori sau activiști sociali?) etc. Producțiile de teatru documentar (mai ales cele intrare în sfera teatrului social) sunt scumpe, necesită documentare îndelungată, care se face cu consum de resurse (materiale, financiare și de timp) și nu au parte de foarte multe reprezentații din mai multe motive: se adresează unui public restrâns (de câte ori să revezi unspectacol, astfel încât acesta să se joace mult timp, dar și să produci schimbarea vizată?) și își pierd actualitatea relativ ușor, sunt mai perisabile decât producțiile de teatru „clasic”. Pe de altă parte, memoria colectivă e atât de agresată zilnic de valuri de informații lipsite de relevanță/importanță, încât uitarea e un fenomen patologic, nu doar natural/firesc, de aici și riscul de a veni în fața publicului cu un spectacol deja învechit, lipsit de importanță, ceea ce mută discuția tot în zona resurselor și a raportului dintre nevoi (ce nevoi acoperă o producție de teatru documentar) și resurse (mai mult ca niciodată limitate, sau chiar absente).

„Cules de memoria colectivă și transformat în document de istoria tradițională […] sau devenit dată în noile montaje ale istoriei seriale, documentul trebuie supus unei critici mai radicale. Inițiată în Evul Mediu, afirmată la începutul Renașterii, enunțată de marii erudiți ai secolului al XIX-lea, pusă la punct de istorii istoriei pozitiviste din secolul al XIX-lea, critica documentului tradițional a fost în mod esențial o căutare a autenticității. Ea urmărește falsurile și, în consecință, acordă o importanță fundamentală datării. […]” (Jacques Le Goff, Document/Monument, pag. 61)

N-o să trec în revistă conținuturile fiecărui capitol în parte, în schimb o să vă spun că o să veți parte de niște surprize serioase, mai ales dacă aveți prejudecata că știți cu ce se ocupă teatrul documentar. Ce se practică în România ca formă a acestui tip de teatru e de multe ori la nivelul foarte de jos al informării și documentării, adesea manipularea datelor este evidentă, pentru că producătorii nu se feresc din a-și afirma convingerile de ordin politic și/sau social. Din echipa care face o producție de teatru documentar nu trebuie să lipsească specialiști precum documentariștii și arhiviștii, după cum nici sociologii sau antropologii n-ar trebui să lipsească. Despre psihologi ce să mai vorbim: când expui probleme cu un puternic impact emoțional sau care privesc direct comunitatea din care face parte instituția care găzduiește producția teatrală e obligatoriu să ai consultant un specialist în psihologie, pentru că altfel riști să generezi alte probleme. Dar dacă vă uitați pe casetele tehnice ale spectacolelor de teatru documentar și/sau social din România din ultimii ani o să găsiți extrem de rar nominalizați astfel de specialiști.

În volumul coordonat de Erica Magris și Béatrice Picon-Vallin o să găsiți doar numele Gianinei Cărbunariu pomenit în mai multe locuri, în rest nu prea există citări de spectacole de teatru documentar românești importante pentru istoria universală a acestui fenomen. În schimb, o să găsiți în mai multe locuri referințe la producția lui Milo Rau, Ultimele zile ale Ceaușeștilor, semn că pe oamenii de teatru din lume îi interesează istoria și evoluția culturală a României.

<<Evoluția lui Milo Rau, sociolog, regizor, cineast, care lucrează pe mai multe suporturi, deschide perspective. El precizează distanța pe care a luat-o față de formele-proces de la începuturile sale sau de la Hate Radio, cu un succes incontestabil: minuțiozitatea reconstituirii studioului de înregistrare al radioului din O mie de coline (Mille Collines) incitând la ură și la omor în Rwanda, el o mărturisește complet imaginară, după ce a lucrat și a studiat mult, pentru că lipsește autenticitatea probei. Adevărul istoriei și cel al teatrului sunt pentru el astăzi două lucruri complet diferite. Și unul dintre ultimele lui spectacole, The Civil Wars, după cum spune el, „a parcurs un foarte lung drum: de la jihadiști și de la sentimentul național belgian la biografiile actorilor”.>> (Béatrice Picon-Vallin, Teatrul, în fața unei lumi în schimbare: despre teatrele zise „documentare”, pag. 53)

Teatrele documentare a fost lansat în cadrul FNT 2023, grație celor trei curatori ai ediției, Mihaela Michailov, Oana Cristea-Grigorescu și Călin Ciobotari. Un volum care a făcut posibilă relansarea discuției cu privire la câtă ficțiune încape într-un spectacol de teatru documentar, cum și unde se întâlnește documentul cu intervenția artistică, cât din jocul actorilor poate influența finalitatea demersului artistic în sine etc. Este de domeniul evidenței faptul că articolele din volum prezintă interes pentru teoreticieni, practicieni, dar în aceeași măsură cred că e utilă și iubitorilor de teatru, fidelilor care vin cu consecvență la teatru.

Teatrele documentare