„Tăcerea” – ce se întâmplă cu lumea noastră când ecranele se închid?

Don Delillo este prozator american, autor a cincisprezece romane și câștigător al numeroase premii, precum: PEN/Faulkner Award, PEN/Saul Bellow Award, ș.a.m.d. În 2020, publica romanul The Silence, tradus în 2024 în limba română de Alexandra Coliban, la Editura Trei, în colecția Anansi Contemporan.

2022, în ajunul meciului de Super Bowl, două cupluri și un fost student al Dianei, profesoară de fizică, se pregătesc să se întâlnească pentru a se uita împreună la meci. Jim și Tessa zboară pentru a ajunge la întâlnire. Jim este pasionat de tehnologie și de confortul pe care aceasta i-l oferă, pe când soția sa preferă să păstreze jurnalul și însemnările clasice, pe foaie, neavând prea mare încredere în ceea ce se va transforma lumea tehnologică peste decenii. Pe un plan zborul, pe un altul așteptarea gazdelor Diane Lucas și Max Stenner, iar între ei, Martin, fostul student al celei dintâi. Totul orbita în jurul unor gesturi banale. Fixarea fotoliului, apăsarea butonului de la telecomandă, discuții pe marginea meciului ce stătea să înceapă. Nimic nu anticipa ce urma să se petreacă. Momentele de dinaintea producerii rupturii sunt încărcate cu tensiune de către autor, cititorul fiind transpus în planul narativ ca pe un teren minat unde se poate întâmpla oricând, orice. Dintr-o dată ecranele se înnegresc și tac, definitiv, s-a așternut tăcerea.

Atunci s-a întâmplat ceva. Imaginea de pe ecran a început să tremure. Dar nu erau distorsiuni vizuale obișnuite, ci aveau adâncime, formau niște tipare abstracte care se dizolvau într-un puls ritmat […] Apoi ecranul s-a înnegrit. Max a apăsat butonul de pornire. Pornit, oprit, pornit. Și el, și Diane și-au privit telefoanele. Niciunul nu funcționa. Ea a traversat camera, îndreptându-se spre telefonul fix, o relicvă sentimentală. N-avea ton. Laptopul, fără viață. S-a dus la computerul din camera alăturată și a apăsat câteva butoane, dar ecranul a rămas stins.

Lumea se dăduse peste cap, începuse apocalipsa, oamenii, în absența ecranelor, sunt forțați să se uite la ei și în jur, să redeseneze granițele noii lor existențe, dar cum? Cum mai arată lumea când se uită la ea și nu se vede prin ecrane? Ce înseamnă, de fapt, această realitate provizorie? Cele cinci personaje, pe rând, își trăiesc propria debusolare. Se angajează într-un dialog al absurdului, recurg la amintiri, caută explicații, trec printr-un sevraj existențial și realizează că au pierdut noțiunea trecerii timpului, axa cronologică a propriei vieți a fost distorsionată. Aplicațiile erau cele care memorau gramele de mâncare, pașii, paginile citite, cuantificau bătăile inimii într-o zi, săptămână, lună. Încep să se privească unii pe alții, dar nu înțeleg, până atunci se văzuseră, dar nu se mai percepuseră. Însă cea mai dureroasă este privirea propriei persoane în oglindă, un gest ahtiat de ecrane, o paralizie somatică.

Mă uit în oglindă și nu știu pe cine văd acolo, spunea el. Chipul care mă privește din ea nu pare să fie al meu. Și, de fapt, de ce-ar fi? Oare suprafața oglinzii reflectă cu adevărat: Iar acest chip e cel pe care-l văd și alții? Sau e cineva ori ceva inventat de mine? Oare acest al doilea sine emană din medicamentele pe care le iau? Mă uit cu interes la acest chip. Cu interes și cu o doză de incertitudine.

Prezentul se trăiește sub imperiul fricii, sub semnul proiectării realității într-un alt spațiu și timp, cu o profundă milă față de omenirea dependentă de fidelitatea tehnologiei, toți trec prin durerea abandonului. Ce vor face oamenii care trăiesc în telefoanele lor? Să fie o eroare de coduri și sistem sau o mărturie a viitorului, un Al Treilea Război Mondial, nu mai există multe enigme învăluite în jurul existenței umane – inteligența artificială care ne dă de gol: cine suntem, cum trăim și cum gândim.

Ca orice viciu, și dependența tehnologică are o fază de conștientizare: Dacă noi nu suntem ceea ce credem că suntem?Dorința de control absolut este o super putere pe care gadgeturile ne-au oferit-o. Putem programa aspiratorul când să facă ordine, mașina de spălat când să spele, putem să ne ordonăm melodiile în playlist, să cuantificăm online listele de lectură. Suntem zeii absoluți ai secundelor vieții noastre, self-control. Ce face lumea noastră în absența dateline-urilor și programării exacte? Indiferent ce se petrece, încă suntem oameni, așchiile umane ale unei civilizații.

Afară, lumea se dezlănțuie, oamenii rup barierele care îi țineau la locul lor, pășesc din irealitate în realitate, silence, care e și unul dintre modurile telefoanelor, se reconfigurează, hazardul e cel care ia locul liniștii. Contemporaneitatea exemplară este brusc înlocuită de sălbăticia preistorică. Unde ne-am pierdut, de fapt, între cele două extreme? Acolo unde lumea e totul, individul, nimic. Înțelegem asta, cu toții?

Cartea lui Don Delillo e mai mult decât un roman, poate fi și un eseu despre condiția umană fragilizată, despre lumea în care trăim sau supraviețuim. Tăcerea este antonimul zgomotului sau o altă fază a acestuia?

Tăcerea de Don Delillo