Sunteți gata pentru un maraton de citit? (sugestii de lectură pentru vacanța mare)

Pentru cei mai mici cititori: patru cărți, patru autori, două edituri

Mai e foarte puțin și vacanța mare a celor mici începe. Prilej de nesfârșite aventuri livrești, dar doar dacă cele mai atractive cărți le vor fi prin preajmă și-i vor ține departe de calculator și telefon ore în șir. Am ales patru cărți, cu subiecte foarte diferite și pentru vârste începând cu 4 ani până la adolescenți/tineri. Au subiecte captivante, contemporane cu ei, au desene pe măsura subiectelor, intrigi care mai de care mai atractive. Și, nu în ultimul rând, autori care știu să dea în mintea copiilor, ceea ce nu-i puțin lucru.

„Unghere și cotloane” de Jesscica Lawson, Editura Storia

Acest roman polițist amuzant și emoționant – o combinație între Charlie și fabrica de ciocolată și jocul Clue – urmărește aventurile prin care trec șase copii într-un conac plin de mistere și poate chiar și de bani.

Blânda și timida Tabitha Crum, fiica unor părinți neglijenți, nu are niciun prieten pe lume cu excepția șoricelului Pemberley pe care îl iubește nespus. Într-o zi, primește una dintre cele șase invitații la moșia de la țară al înstăritei Contese Camilla DeMoss și din acel moment viața ei se schimbă.

După ce ajung la conac – o clădire impunătoare, în care se petrec tot soiul de lucruri inexplicabile –, copiii descoperă că înălțimea Sa Contesa ascunde un secret teribil, după care încep să dispară unul câte unul. Inspirată de romanele ei polițiste favorite și avându-l pe Pemberley ca partener, Tabitha încearcă să rezolve cazul și să-i salveze pe ceilalți copii care s-ar putea să devina primii ei prieteni adevărați.

«Cu o înălțime de aproximativ doi metri și o lățime de vreun metru, locul era destul de spațios. Tabitha presupunea că orice conac, chiar și cele renovate, ar putea să aibă pasaje care rămâneau neobservate și nefolosite ani de-a rândul. Oare contesa știa despre el? Propunându-și să o întrebe în timpul interviului, întinse o mână spre una dintre lămpile de rezervă și o șterse cu degetul. Nu era deloc acoperită cu praf.

„Cineva a fost aici recent, se pare. Norocul nostru că fantomele și răufăcătorii preferă să acționeze noaptea, Pemberley, altfel ne-ar fi frică să stăm aici. Nu avem niciun motiv de spaimă acum, niciunul. Nu-i așa? Așa este.”

– Oliver? Viola? se auzea foarte clar din spatele bibliotecii. Este cineva aici?

E Frances.

– Bine, își spuse Frances cu voce tare. Oare unde să-l pun?

Tabitha observă raze de lumină trecând din loc în loc prin spatele bibliotecii pe care o trăsese după ea. Orificii prin care cei din bibliotecă pot fi spionați.

„Șșșt, Pemberley”, îi șopti Tabitha. „Fără niciu chițăit.” Lipind ochiul de una dintre găuri, Tabitha o văzu pe Frances Wellington, care se plimba printre rafturi.

Ajunse într-un colț, unde Tabitha o putea vedea din profil.

– Unde să-l pun? murmură din nou. Poezie. Nimeni nu citește prostiile astea.

Scoase o carte din raft și citi.

– William Wordsworth. N-am auzit niciodată de el.

Frances scose un plic foarte gros, pe care îl ascunse în rochie. Îl băgă rapid în spatele cărții, chiar în momentul în care Viola intra pe ușă.

– Bună. Ce faci?

– Bună, Viola, îi răspunse Frances, întorcându-se spre ea cu nonșalanță și îndreptându-se spre celălalt raft, pentru a-i distrage atenția. Camera asta se cheamă bibliotecă. Voiam să văd dacă găsesc ceva de citit. Bănuiesc că pe voi nu vă învață despre citit în cercurile voastre caritabile.»

„Cea mai trăsnită excursie cu clasa din ultimul catralion și ceva de ani” de Dave Barry, Editura Storia

În aceasta povestire fantastic de amuzantă, spusă de Wyatt Palmer, un puști de clasa a VIII-a de la Școala Gimnazială Culver, Dave Barry ne invită la Washington, într-o călătorie cu peripeții. Wyatt și cel mai bun prieten al său, Matt, alături de o gașcă de puști, întâlnesc în avionul care îi duce spre destinație doi tipi super-ciudați, pe care îi consideră teroriști. În încercarea de a-i „deconspira”, încep o aventură care se desfășoară cu o viteză amețitoare, printre clădiri și monumente istorice. Sau, pe scurt, intră în tot soiul de belele. Și toate astea doar pentru a-l salva pe președintele american de un atac. Sau nu? New York Times l-a numit pe David Barry „cel mai amuzant om din America”. Este foarte posibil ca acest lucru să se fi întâmplat într-o zi în care jurnaliștii n-au avut altceva mai bun de publicat! Este adevărat că articolele pe care le-a scris au fost premiate și au devenit legendare, dar să știți că tot cărțile sale, cu povești distractive și autentice, i-au adus faima de American Icon. Dave Barry Slept Here, de exemplu, este „un fel de” istorie a Americii, iar Dave Barry Does Japan, o contribuție adusă păcii internaționale, în care autorul explică motivele pentru care Japonia nu și-a revenit complet de pe urma celui de-al Doilea Război Mondial. Nu în ultimul rând, Dave Barry’s Complete Guide to Guys este una dintre cele mai citite cărți din centrele de reabilitare și din închisori. David a crescut într-o suburbie a New York-ului, a făcut școala la Philadelphia și în prezent trăiește tot într-o suburbie, dar de această dată din Miami. Să știți că nimic din această carte nu a fost scornit de autor. Sau cel puțin asa ii place lui să spună.

„Am coborât scările și am ajuns la capătul holului principal. Era pustiu, nu era nimeni nici măcar la recepție. Am trecut rapid prin sala de primire și am ieșit din hotel în stradă. Vremea era clar mai răcoroasă decât fusese până atunci și vântul adia. Suzana era în față și mergea așa de repede încât eu și Cameron trebuia să alergăm ca să ținem pasul cu ea. A făcut la dreapta, a mers până la capătul străzii și apoi s-a oprit. Și-a scos telefonul și a intrat pe Find My iPhone.

– Pe aici, a zis ea.

– O să mergem pe jos? a întrebat Cameron.

– Da, e mai puțin de un kilometru și, dacă luăm taxiul, ar putea să ne vadă când oprește, i-a explicat Suzana.

– De ce nu luăm taxiul măcar o parte din drum?, a insistat Cameron.

– Ia fii atent la mine! i-a tăiat-o ea. Dacă nu vrei ăs faci asta, poți să te întorci la hotel

– Nu , eu doar…

Nu a apucat să termine, că Suzana a făcut stânga-mprejur și și-a continuat drumul. Eu și Cameron am luat-o după ea. Nu mai era niciun dubiu despre cine conducea operațiunea.

Ne-am mișcat repede, eu și Cameron pe jumătate târându-ne, ca să putem ține pasul cu Suzana. Nu erau mașini în trafic și puține persoane pe trotuare; aproape toate magazinele și localurile erau închise. După vreo zece minute, am văzut acoperișul Capitoliului și am virat la dreapta, pe o stradă. Am mai cotit de câteva ori, în timp ce Suzana se uita pe ecranul telefonului ei și, curând, am ajuns într-un cartier în care se aflau aliniate casele micuțe pe care le văzuserăm pe hartă.

Străzile erau mai întunecate acum și nu mai era nimeni pe trotuare.

Suzana s-a oprit și s-a uitat la telefonul ei.

– E următorul bloc.

– Și acum ce facem? am întrebat eu.

– În primul rând, păstrăm o liniște mormântală. Mormântală.

Exact în acel moment, Cameron a tras un pârț.

– Scuze! a zis el.

– Dacă mai faci asta o dată, te omor, l-a amenințat Suzana.

Și nu părea că glumește.

– Nu glumesc, a continuat ea, spulberându-ne orice îndoială.

– OK, a confirmat Cameron,

– Trecem pe lângă casă, ne-a explicat Suzana, dar nu ne oprim. O cercetăm și mergem mai departe. Ne oprim în celălalt capăt al străzii și ne gândim la un plan. OK?

Cameron și cu mine am aprobat.

– OK, să-i dăm drumul.

Suzana a luat-o înainte, verificându-și telefonul în fiecare secundă. După vreo cinsprezece pași, a încetinit puțin și a arătat spre dreapta ei M-am uitat într-acolo și am simțit fiori în stomac: chiar în fața noastră, pe trotuar, era parcată o dubiță argintie.”

„Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat” de Iulian Tănase, cu ilustrații de Alexia Udriște, Editura Nemi

În ziua când a împlinit patru ani, Sacha, un băiețel cu ochi mari, albaștri, și păr blond, cârlionțat, a primit în dar de la tatăl său un castel fermecat. În acest castel se petrec cele mai neobișnuite lucruri: creioanele colorate sunt șerpi multicolori, cu spatele anchilozat, scaunele sunt vulpi care se lasă fie îmblânzite, fie dresate, farfuriile cu supă sunt la fel de adânci ca lacurile și mările, miezul nopții și miezul de nucă sunt rude de gradul întâi, portocalele au ochi, gură și păr de mărar, masa e o casă cu patru picioare la adăpostul căreia Sacha se joacă cu tot felul de animale sălbatice imaginare.

Aventurile lui Sacha în Castelul Fermecat este o poveste despre dragostea dintre părinti și copii, despre forța imaginației și despre atenția și mirarea pe care copiii le pun în joc. Imaginația este miraculoasă, caci cu ajutorul ei putem face cele mai extraordinare lucruri sau putem inventa povești, care nu sunt mai puțin adevărate doar pentru că au fost inventate.

„-Tata, tata!

Tatăl vine într-un suflet la Sacha, din nou într-un suflet, căci sufletul este mijlocul de transport pe care părinții îl folosesc cel mai adesea atunci când călătoresc spre propriii copii.

– Da, Sacha!

– Tata, îmi dai mie animalele astea sălbatice?

Și arată spre scaunele din jurul mesei.

– Ți le dau, dar crezi că te descurci cu ele?

– Cled că mă desculc.

– Bine, dar trebuie să fii atent. Scaunele sunt patrupede și aleargă destul de repede. Toate animalele care au patru picioare se numesc patrupede. Și unele aleargă al naibii de repede. Uneori e foarte greu să le prinzi. Bine, cel mai greu de prins sunt scaunele sălbatice. Ele niciodată nu stau în jurul mesei: stau ba la masă, ba sub masă, ca tine, ba oriunde au ele chef. Uneori se urcă și pe pereți. Eu m-am prins de chestia asta le-am îmblânzit. Exact cum a îmblânzit-o Micul Prinț pe vulpe, îți mai amintești?

– Da, îmi amintesc, mi-a plăcut filmul cu Micul Plinț, că ela tlei de.

– Da, 3D. Știi cum le cheamă pe scaune?

– Nu sunt scaune, sunt patlupede.

– Exact! Filmul cu Micul Prinț era 3D, iar scaunele sunt 4PD. Știi cum le cheamă pe patrupedele astea?

– Cum?

– Vulpea Unu, Vulpea Doi, Vulpea Trei, Vulpea Patru, Vulpea Cinci, Vulpea Șase.

– Sunt șase vulpi?

– Da, Șușu, acum sunt vulpi îmblânzite. Dar la început erau scaune sălbatice.

– Tata, știi în ce se tlansfolmă o vulpe îmblânzită?

– În ce?

– În câine.

– De ce?

– Pentlu că câinele este cel mai bun plieten al omului.

– De unde știi asta?

– De la Ladu.

– Și Radu de unde știe?

– I-a spus tatăl lui, cale este vânătol.

– Mie, Șușu, nu îmi prea plac vânătorii, să știi.

– De ce?

– Pentru că împușcă animale nevinovate.

– Dal animalele nevinovate sunt sălbatice și peliculoase pentlu oameni.

– Nu, Șușu, nu sunt periculoase decât dacă le deranjezi. Știi de ce nu ne mănâncă pe noi, acum, în clipa asta, niciun lup?

– De ce?

– Pentru că noi suntem acasă la noi, iar lupii, la ei în pădure. Noi nu ne ducem peste ei, ei nu vin peste noi.

– Și vânătolii se duc acasă la animalele sălbatice?

– Da, Șușu, se duc acasă la animale și le împușcă.

– Nu-mi plac vânătolii, sunt lăi. Dal vânătolul din Scufița Loșie nu ela lău, că l-a împușcat pe lup și le-a salvat pe bunicuță și Scufiță, nu?”

„Tărâmul poveștilor. Vraja dorințelor” de Chris Colfer, Editura Nemi

Vraja Dorințelor este o minunată carte pentru copii care revalorifică și reinterpretează basmele clasice ale copilăriei, toată bogăția fantastică din cărțile lui Charles Perrault și ale Fraților Grimm.

Doi frați gemeni, Alex și Connor, primesc de la bunica lor o carte ilustrată de povești, o carte fermecătoare și, de asemenea, fermecată. Pentru că cei doi sunt atrași, la propriu, nu doar de carte, ci în carte, trezindu-se în mijlocul tărâmului poveștilor, un tărâm magic unde se întâlnesc cu Albă ca reurZăpada, Scufița Roșie, Jack (și vrejul de fasole), Cenușăreasa, Bucle-Aurii, Frumoasa Adormită și toți Feții-Frumoși din toate poveștile.

Pe lângă toate aceste personaje, cei doi frați se mai întâlnesc și cu un broscoi vorbitor, cu troli și căpcăuni, cu zâne, dar și cu oameni obișnuiți care-și duc traiul în poveștile noastre.

„Alex și Corner ieșiră de sub pământ între un copac și un bolovan. Erau plini de țărână și de pânze de păianjen, gâfâiau și îi trecuseră toate apele; fuseseră înăbușitor de cald în tunel.

– Am reușit, zise Alex. Am ieșit la suprafață.

– Nu mi-am închipuit niciodată c-o să fiu așa fericit să văd soarele și cerul, zise Conner.

Era în jurul prânzului și gemenii ajunseseră pe o pajiște minunată, în aproprierea unei poteci bine îngrijite.

– Asta e poteca pe care ar fi trebuit s-o luăm după ce-am ieșit din Regatul Scufiței Roșii? întrebă Conner.

– Dap, zise Alex, uitându-se la hartă. Dar gândește-te c-am fi ratat toată distracția.

Râseră amândoi. Apoi se scutură de praf și-o luară pe potecă. Se simțeau în deplină siguranță în acest loc. Coroanele copacilor, câmpurile, totul era tăiat la milimetru și avea un aer foarte îmbietor. Pe de altă parte, probabil că orice ți se pare astfel după ce-ai scăpat ca prin urechile acului de o viață de sclavie în slujba trolilor și a spiridușilor.

– Ești sută la sută sigură că suntem în Regatul Zânelor? o întrebă Conner, uitându-se în jur.

– Aș zice că e foarte posibil, spuse Alex, care însă nu se uita la hartă.

– Cum ți-ai dat seama?

– Păi, ăsta ar fi un semn, zise Alex, arătându-i cu degetul ceva.

De jur împrejurul unui pârâiaș care le curgea pe dinainte păștea, spre uimirea lor, o turmă de unicorni. Erau minunați: albi cu coarne argintii, copite argintii și coama argintie.

Conner ridică din sprâncene și rămase cu gura căscată.

– Frate, zise el. Asta e cea mai oribilă chestie pe care am văzut-o în viața mea!

– Vreau să mângâi unul! spuse Alex, luând-o a fugă spre ei.

– Alex, ai grijă! Poate că-s turbați!

– Nu există unicorni turbați, Conner!

– N-ai de unde să știi pe unde și-au băgat coarnele! îi strigă Conner.

Alex se apropie de turmă, încetinind ca să nu îi sperie. Erau niște creaturi atât de maiestuoase și grațioase, încât nu rezistă să nu se oprească o clipă să le admire. Un unicorn o văzu și veni spre ea.

Orice om întreg la minte s-ar fi speriat văzând un animal sălbatic care vine spre el, dar Alex nu se sperie deloc. Cumva, știa că unicornul n-avea să-i facă nimic. Își lăsă capul jos și Alex îl mângâie.”