Recent lansatul jurnal al lui Radu Vancu este, întâi de toate, jurnalul unei absențe: absența capacității de a mai scrie poezie după ce Frânghia înflorită, volumul de versuri publicat în 2012, a văzut lumina zilei. De fapt, acest jurnal trebuie văzut (și) ca un intermezzo între două procese de scriitură mistuitoare, debutând în momentul în care efervescența lansărilor Frânghiei înflorite se stinge, pentru a se încheia trei ani mai târziu, atunci când 4 A.M. Cantosuri domestice se pregătește să iasă pe poarta tiparului.

Mi se pare esențială această calitate a jurnalului, poate pe nedrept pusă în umbră în alte cazuri: aceea de carte in statu nascendi care acompaniază scriitorul în momentele de cumpănă. Căci nu numai cu neputința de a scrie se confruntă Radu Vancu, ci și cu senzația că propriul corp începe să-l lase, bântuit fiind de stafia omniprezentă a cancerului care, din fericire, nu se concretizează. Jurnalul este o radiografie a acestor două angoase, pe care le acompaniază generos până ce își ating punctul terminus: când imposibilitatea scriiturii se transformă în potențialitate creatoare (după ce, în prealabil, Radu Vancu constatase cu obiectivitate și spaimă că privește foarte senin eventualitatea de a nu mai produce vreun text, vreodată) și când slăbiciunea corpului se transformă în șansa coabitării armonice cu acesta. Abia atunci jurnalul își epuizează potențele, iar în asta rezidă intuiția și curajul lui Vancu – în a conferi în mod explicit un rol pur pragmatic, aproape tangibil, jurnalului-conceput-drept-cârjă, dincolo de cel al unui document sufletesc. Jurnalul este, dincolo de orice, dătător de încredere.

La fel de bine însă, Jurnalul veghează îndeaproape la ființa, mereu atrofiată, nicicând epuizabilă, a Poeziei. Volumul este fecundat de poezie, e scris din și pentru poezie. Totul, în ultimă instanță, gravitează în jurul acestui meșteșug, chiar și o banală sângerare rectală. Pe cât de interiorizate sunt trăirile Jurnalului, pe atât de deschise-i sunt paginile către spectacolul lumii, când ludic, când colorat în tonalități deosebit de grave. Peregrinările și întâlnirile lui Vancu au aproape toate o motivație poetică (literalmente: festivaluri, lansări de carte, colocvii) și, dacă nu o au, o descoperă repede în discuțiile amicale care ajung să se învârtă, inevitabil, tot în jurul literaturii: În noaptea de Revelion, autorul notează că „am dansat până spre zori, apoi am jucat mimă & un joc de-a ghicitelea cu bilețele (…), am povestit despre cărți de toate felurile & mâinile, despre Wittgenstein & Brumaru, Marin Mălaicu & Cărtărescu…”. Convins că „a scrie e a scrie poezie”, Radu Vancu își concepe jurnalul ca pe un mărturisitor fidel al acestui crez; poezia, când adevărată nălucire, când cea mai solidă dintre certitudini, este zenitul ardent căutat de paginile jurnalului, judecător al purității spiritului în fața căruia rândurile sunt chemate să dea seamă. Aidoma lor, Radu Vancu dă seama în fața unor prieteni și, nu cred că o să surprind pe cineva familiarizat cu scrierile lui când o spun, Jurnalul exact aici excelează, în aceste pasaje în care voltijează cu grație peste munții de nedreptate (căci volumul este și un interesant & nepărtinitor document social): în pasajele în care Vancu vorbește despre oameni, în care își descrie prietenii, ai senzația că textul îi împrumută din căldura și bucuria cu care se dedă acestei voluptăți. Indubitabil, Jurnalul trebuie citit, în continuarea celorlalte lucrări ale autorului, ca un manual de empatie. Îmi vine greu în minte un alt intelectual român care, pe lângă că prinde și fixează în cuvinte mulajul celui descris într-o manieră atât de conformă cu realitatea, să realizeze, cu atâta generozitate, portrete trasate în lumină. Mă gândesc la două întâlniri consemnate în jurnal, două figuri care revin periodic, aflate întrucâtva la poli diferiți: Claudiu Komartin, prieten vechi și camarad nelipsit pe frontul poeziei, de o parte, și Horia-Roman Patapievici, rezultat al unei apropieri inițial conjuncturale, transformată mai apoi, grație unui magnetism firesc al celor purtați de dialogul de idei, într-o prietenie sinceră. În ambele cazuri, portretele sunt elocvente, croite cu dexteritate din tușe care vizează just, și empatia cu care aceste descrieri sunt duse până la capăt – evidentă. Iar dacă poemele lui Komartin sunt roșii, născute din cea mai adâncă însuflețire, atunci aceste pagini încărcate de umanitate pe care le oferă Radu Vancu sunt, n-am nicio îndoială, nu mai puțin incandescente.

Sigur, lumina (mă folosesc din nou de această vorbă a lui H.-R. Patapievici) nu capătă cu adevărat sens decât prin intermediul corpurilor pe care le luminează. Este și cazul acestor pasaje, adevărate revelații al căror contrapunct sunt momentele de umbră și depresie. Jurnalul este străfulgerat de moarte – o moarte care lovește aproape, în familie –, dar și de momente de celebrare entuziastă a vieții – căci tot familia, „paradisul CamiSebastian”, este dătătoare de noimă, ca o raison d’être pâlpâind necontenit. Clipele tihnite petrecute în sânul familiei, legătura hipnotizantă tată-fiu, întâlnirile cu prieteni din dragoste de poezie, auto-flagelarea și auto-deriziunea în scopul unei pregătiri eterne a întâlnirii cu Poezia: iată tot atâtea motive pentru care acest manual al empatiei este și un manual al (re)umanizării, al încrederii depline în Om, care a pregătit terenul Elegiei pentru uman. Încă o confirmare că a scrie bine nu te face uman. Însă reciproca s-ar putea să fie validă.

zodia-cancerului-jurnal-2012-2015-radu-vancuEditura: Humanitas

Colecția: Memorii/Jurnale

Anul apariției: 2017

Nr. de pagini: 348

ISBN: 978-973-50-5747-3

Cartea este disponibilă pe Libris.ro sau pe site-ul editurii.

Share.

About Author

Avatar photo

« Pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice », zice un vers de-al lui Cărtărescu. Pentru mine, literatura a fost dintotdeauna interbelică fiindcă am perceput-o ca fiind situată la întretăierea a două realităţi, una provocatoare, iar cealalta blândă şi liniştitoare…pentru ca apoi ciclul să se repete, mereu şi mereu, la nesfârşit, ca o pace scurtă, trăită cu intensitate ori cu înfiorare, ca la auzul primelor gloanţe ce vestesc începerea luptei. Pe Bookhub nu voi încerca să realizez, de fapt, cronici de carte, ci voi rescrie, treptat, cronica unei pasiuni.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura