„Șuncă pe pâine” – Charles Bukowski

Revin la Bukowski. După volumul de povestiri „Dragoste la 17,50$” am ales să citesc „Şuncă pe pâine” – un titlu a cărui semnificație încă încerc să o deslușesc. Am căutat imagini cu Charles Bukowski. Nu fusesem curioasă până acum cum arăta și am constatat că scriitura îi reflectă chipul. Ce scrie el nu putea ieși din penița vreunui spilcuit. Iar un tip ca el n-ar fi putut scrie ceva mai delicat.

Sursa foto www.socialbookshelves.com

Romanul „Șuncă pe pâine” îl are în centrul său pe Henry Chinaski, acest alter-ego al autorului despre care v-am vorbit și în recenzia anterioară. Și pentru că în paginile romanului este explorată copilăria acestuia, dar și adolescența, consider esențială lectura aceasta pentru o cât mai bună înțelegere a operei lui Bukowski. Scârboasă, vulgară și amuzantă, tranșantă și fascinant de cinică, brutală și sinceră – astfel se înfățișează scriitura sa în acest roman. Pe alocuri, mi se pare mult mai dur decât în volumul de povestiri menționat.

Narațiunea începe cu imagini din primii ani de viață ai lui Chinaski – prima amintire:

„Primul lucru pe care mi-l amintesc e că eram sub ceva. Sub o masă, vedeam unul dintre picioarele mesei, vedeam picioarele oamenilor și un colț al feței de masă atârnând. Era beznă acolo, dedesubt, îmi plăcea acolo. Probabil eram în Germania. Cred că aveam un an sau doi. Eram în 1922. Mă simțeam bine sub masă. Nimeni nu părea să știe că sunt acolo.” – pag.7

Cu un tată care îl agresează frecvent, la cea mai mică greșeală, veșnic nemulțumit de el și care afirmă – „Copiii trebuie văzuți, nu auziți”, viața lui Henry debutează sub auspicii nefavorabile. – „Tatei nu-i plăceau oamenii. Nu-i plăcea nici de mine.”

Mi s-a părut interesantă și sugestivă vizita pe care Henry o face unui unchi aflat pe moarte la doar douăzeci și patru de ani:

„- Ben, a zis mama, n-ar trebui să fumezi, o să te omoare.

– Am avut o viață bună, i-a răspuns unchiul.

– N-ai avut o viață bună, i-a zis tata. Ai mințit, ai băut, ai împrumutat bani, ai curvit, te-ai pilit. N-ai muncit o singură zi în toată viața ta! Și acum mori la douășpatru de ani!

– A fost bine, a zis unchiul.” – pag.16-17

Iată, așadar, o filosofie de viață pe care Henry o va transpune, conștient sau nu, asupra sa, mai târziu. Dar, deocamdată, ne aflăm în anii copilăriei. Acasă, viața nu e deloc plăcută, între bătăile cu cureaua de ascuțit briciul administrate de tată și reproșurile tăioase ale acestuia. Însă nici la școală lucrurile nu stau mai bine – nu excelează nici la învățătură, nici la frumusețe și nici în relațiile cu ceilalți copii. Hărțuit în permanență și acasă, și la școală, și pe stradă, adolescentul Henry începe să privească viața cu cinism și chiar cu agresivitate. Acneea severă care îl chinuie fizic, conferindu-i un aspect hidos, contribuie și la mutilarea sa sufletească, la izolarea izbăvitoare în care se scufundă.

Multe sunt peripețiile cu care se confruntă Henry, viața lui pare a fi compusă din întâmplări al căror scop evident este acela de a revela chipul mizerabil al societății și al oamenilor care o compun. Când ai de-a face cu atât de multă ostilitate, cu sărăcia ce îți taie aripile, tot ce îți rămâne de făcut este să găsești un coridor întunecat, dosnic, prin care să te strecori nestingherit. Chinaski descoperă alcoolul cu efectul său anesteziant. Își descoperă și sexualitatea, izvor al altor frustrări, de parcă n-ar fi avut oricum destule.

„Dumnezeule, toți aveau anusuri și organe sexuale, aveau gurile și subsuorile lor. Se căcau și trăncăneau și erau proști ca balega de cal. Fetele arătau bine de la distanță, cu soarele care le strălucea prin rochii, prin păr. Dar dacă te apropiai și ascultai ce le ieșea pe gură, simțeai nevoia să sapi pe sub un deal și să te ascunzi acolo cu o mitralieră. Cu siguranță n-aveam să fiu niciodată în stare să fiu fericit, să mă însor, să fac copii. La dracu’, nu puteam nici măcar să mă angajez ca spălător de vase.

[…]

Mi-am aprins o țigară și am pornit mai departe în josul dealului. Eram oare singura persoană tulburată de viitorul ăsta fără nici o șansă? ” – pag. 286

N-aveam să le iert niciodată pe fete pentru că se urcau în decapotabilele alea de culoarea untului împreună cu băieții care râdeau. Sigur, nu puteau să se abțină, dar te gândești întruna că poate… Dar nu, nu exista nici un „poate”. Avuția însemna victorie și victoria era singura realitate.

Ce femeie alege să trăiască cu un spălător de vase? – pag.225

Chinaski se refugiază și în lectură, începe să scrie și niște povestiri, cu toate că este convins de inutilitatea cuvintelor, fie că le scrii tu, fie că le citești pe cele scrise de alții.

„Nu există niciun sens în viață, în structura lucrurilor. D.H. Lawrence știuse asta. Aveai nevoie de dragoste, dar nu de genul de dragoste pe care îl foloseau cei mai mulți oameni și de către care erau folosiți. Bătrânul D.H. știuse ceva. Amicul lui, Huxley, era doar un intelectual zvăpăiat, dar unul minunat. Mai bun decât G.B. Shaw, cu acel achilibru solid al unei minți care se scarpină mereu în cur, cu ironia lui muncită, în definitiv doar impusă, o povară asumată, care îl împiedica să simtă cu adevărat ceva, cu discursul lui străluict, în definitiv o plictiseală, o zgândărire a minții și a simțurilor. Era totuși bine să-i citești pe toți. Te făcea să realizezi că gândurile și cuvintele pot fi fascinante, chiar dacă până la urmă erau inutile.”

Anii de școală și cei de liceu sunt dominați de probleme – fie existențiale, fie sociale, fie politice. Istorisirea începe, dacă excludem primele pagini ale copilăriei timpurii, în timpul crizei economice a anilor ’30 și ajunge în anii celui de-al doilea război mondial, care încă nu îi atrăsese și pe americani.

„Să săruți strungăreața aceea, să desfaci picioarele alea frumoase în vreme ce Hitler înghițea Europa și își arunca privirea spre Londra.”

Henry reușește să se remarce în ochii celorlalți doar prin duritate, pare că altceva nu mai are de oferit și mai nimeni nu se arată interesat să îi descopere și alte laturi. Bătăi, alcool, camere închiriate cu banii obținuți din pariuri sau jocuri de noroc. Un inadaptat, s-ar putea spune, un ins care nu reușește (de fapt nici nu-și dorește) să se încadreze în tiparele unanim acceptate ale societății. Am introdus mai multe citate decât în mod obișnuit (pasaje relativ „cuminți”) pentru a contura mai bine imaginea sa și sunt tentată să vă mai dau exemple, însă mă voi abține, vă las să le descoperiți în paginile romanului. Reiterez avertismentul meu din cealaltă cronică – Bukowski nu poate fi citit cu plăcere de oricine. E necesar un stomac tare, lipsă de pudoare și de prejudecăți. Poate părea șocant și greu de digerat. Dar, totodată, inexplicabil de fascinant.

Este interesant să urmărești evoluția lui Henry Chinaski, modul în care i se cristalizează concepțiile despre viață și despre lume. Cumva, îți vine să-i dai dreptate, să spui ceva în genul – „Bine le zice ăsta”, chiar dacă viața ta, cel puțin în privința formei, nu este aidoma alei sale. Dacă privim esența decojind limbajul vulgar (care mie nu mi se pare deranjant), descoperm idei pertinente, născute din jegul unei existențe. O existență care poate stârni indignare, revoltă, dar, în aceeași măsură, empatie, în funcție de ochii care privesc sau de unghiul din care se privește.

„Șuncă pe pâine” mi-a intensificat entuziasmul în privința scriiturii lui Bukowski și în mod clar voi scormoni librăriile și anticariatele în căutarea celorlalte cărți ale sale. Pentru că este unul dintre scriitorii cu care rezonez într-un mod aparte, greu de definit, dincolo de admirație, de culoarea frazelor și valoarea literară incontestabilă. Așa cum îl simt aproape pe Faulkner, pe Marquez sau pe Vonnegut.

Editura: Polirom