Sub semnul vizualului

După ce am fost în sală la Talks re: Music & Beyond with Fuad Inrahimov și Gidon Kremer am știu că va fi un concert foarte special. Nu m-am înșelat, așa a fost. Seria aceasta de dialoguri inițiată de Oana Marinescu se dovedește a fi o cale de apropriere a publicului de muzica clasică, intermedierea fiind realizată de promovarea personalităților celor care o cântă pe marile scene ale lumii. Să faci astăzi carieră internațională cântând (aproape) exclusiv muzică clasică/cultă este semn de mare profesionalism, dar și o dovadă că oamenii au o mare nevoie de frumos, concertele nefiind altceva decât refugii din calea zgomotului cotidian. Din programul concertului îmi era total necunoscută lucrarea Sofiei Gubaidulina, pe care n-o mai ascultasem niciodată, dar despre care știam că îi fusese trimisă special lui Gidon Kremer pentru a o cânta, într-o perioadă când URSS deținea puterea absolută în țările baltice și controla prin intermediul regimului de extremă stânga viețile locuitorilor acestor țări. În dialogul pomenit mai sus, cei doi invitați ai Filarmonicii George Enescu au accentuat importanța originii; faptul că s-au născut și au trăit în state controlate de URSS zeci de ani, ceea ce le-a influențat puternic evoluția profesională. Așa se justifică și programul serii, pentru că în partea a doua a fost o lucrare compusă de Gara Garayev, un compozitor azer care a studiat cu Șostakovici.

Repetiții – credit foto Cătălina Filip

O scenă plină ochi cu instrumente, din care percuția ocupă tot rândul din spate; Valentin Șerban, invitatul Orchestrei Filarmonicii George Enescu să fie concertmaistru al serii, coordonează subtil momentele de acordaj și-și ocupă locul din fața scenei concentrat și în același timp atent la indicațiile dirijorului, dar și la solistul serii. Avea în fața lui pe unul dintre cei mai titrați violoniști ai lumii muzicii clasice, un violonist venit direct de la New York să cânte un concert de muzică contemporană, ceea ce nu se întâmplă foarte des pe scena Ateneului Român, în concertele stagiunii curente. Gidon Kremer intră pe scenă, însoțit de Fuad Inrahimov, ce contrast izbitor între siluetele celor doi! Ambii longilini, dar totuși atât de diferiți. Kremer pare extrem de fragil; îmbrăcat într-o cămașă cu guler cazac, dintr-o mătase foarte ușoară, lungă până aproape de genunchi, în tonuri de violet, el se va transforma în timpul concertului, când trupul pare că i se înalță pe verticală. Ține vioara într-un fel aparte (n-am cum să nu remarc și felul cum cântă Valentin Șerban, cu spatele perfect drept, așezat aproape de marginea scaunului, se vede că în ultimul timp a ținut multe concerte ca solist) și mă întreb cum de nu ratează nicio intrare, din moment ce pare că nu se uită decât la partitură. În fapt, chimia dintre el și dirijor își face treaba, pentru că cei doi nu sunt nici pe departe la primul concert împreună.

Repetiții – credit foto Cătălina Filip

Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră, Offertorium poate să-ți placă sau nu, indiferent nu te lasă, orice ar fi și e o dovadă că și în timpul regimului bolșevic s-a compus muzică de foarte bună calitate. N-au lipsit pasajele de marș (triumfal sau nu, rămâne de analizat), după cum nici atacurile, perfect asumate și executate de percuție, o mică revoluție care a scos sala din zona de confort și a trimis-o în zona reflecției: cât din ceea ce punem pe seama regimului politic ni se datorează, câte din evenimentele istorice s-au produs pentru că indiferența și pasivismul cetățenilor au făcut diferența. Kremer m-a surprins prin implicare; chiar dacă îi era foarte cunoscută lucrarea, nu s-a lăsat dus de valul experienței, cultivând dialogul cu orchestra. Un concert care pledează pentru credință și dimensiunea spirituală, cărora le acordăm din ce în ce mai puțin loc în viețile noastre.

Repetiții – credit foto Cătălina Filip

Ar fi nedrept să nu aduc aminte de deschiderea concertului, Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy, cu Joidy Blanco executând solo-urile de flaut, aplauzele de la final confirmând că prestația a fost pe placul serii. O deschidere de concert care a așezat dintru început experiența într-o ramă a vizualului, căci partea a doua a serii a fost cu adevărat una în care imaginile s-au perindat prin fața noastră, luând forme pe cât de concrete, pe atât de muzicale. Gravuri simfonice Don Quichotte de Gara Garayev, alt concert pe care nu țin minte să-l fi ascultat înainte e o lucrare compusă pentru un film, de aici și specificitatea. Dincolo de faptul că tragedia personajului a fost excelent prinsă în sonorități foarte bine delimitate vizual, m-a surprins faptul că imaginația mi-a fost stimulată continuu. Pe finalul piesei, mi-am adus aminte de Don Quijote, spectacolul recent intrat în repertoriul Teatrului Act, regizat de Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș în rol principal, o bucurie să-mi dau seama cum se completează constructe atât de diferite, dar cu un element comun: cavalerul tristei figuri. O gravură, deloc întâmplător denumită astfel lucrarea, pentru că a prins în detaliu toate elementele tragicomediei personajului principal, cu părți distincte, care subliniază perfect trama, evoluția acesteia.

Repetiții – credit foto Cătălina Filip

Finalul serii a fost o splendoare, un omagiu, dacă vreți, adus muzicii de balet, o reverență făcută unei arte – baletul clasic – aflată astăzi sub asaltul formelor de dans contemporan, una mai stridentă și mai dezarticulată decât cealaltă. Suita Pasărea de foc este o pledoarie pentru basm, pentru poveste și importanța ei în viețile noastre. Lupta dintre bine și rău, dar și pentru putere, a căpătat sensuri nebănuite grație felului cum a ales Fuad Ibrahimov să conducă orchestra. Se pare că s-a făcut înțeles, dacă e să ne luăm după aplauzele de la final, dar și după reacțiile instrumentiștilor, care au dus cu brio la final un concert mai lung decât cele obișnuite. Foarte dens în ritmuri și tonalități, a solicitat din plin fiecare partidă în parte, dar experiența dirijorului și-a spus cuvântul.

O bucurie de concert, un preambul perfect pentru perioada de sfârșit de an, când familia și sărbătorile de iarnă așază pe loc secund orice altă preocupare. Să nu uităm, că de Crăciun, a devenit o tradiție pentru mulți să urmărească Spărgătorul de nuci, alt balet celebru, Suita Pasărea de foc ar putea fi o completare excelentă de program.