Prietenii copilăriei mele

Scrisă simplu, fără artificii de stil, povestea pare spusă șoptit, la ureche, fiindcă nu este întotdeauna simplu să revii în lumina de miere a amintirilor. Un băiat își trăiește copilăria într-un ținut de o sălbăticie măreață, învățând să asculte freamătul copacilor înalți, vuietul munților și rumoarea nopților destinate vânătorii. În răstimpuri, se aude în văi strigătul unei pume rănite sau al unui raton rătăcit. Băiatul nu se teme de nimic. Nu știe ce înseamnă teama. Dar curajul i se potrivește perfect.

Acțiunea acestui roman al copilăriei se petrece într-o vale mănoasă din apropierea munților Ozark, care aparținuse cândva indienilor Cherokee, locul unde se află casa familiei lui Billy. Părinții sunt exemplari. Bunicul, la fel. Băiatul este bun, curajos și ascultător. Un singur lucru îl necăjește: își dorește să aibă câini de vânătoare, însă copoii costă mult, iar bani nu are de unde primi, căci familia îi este strâmtorată.

Dorința lui Billy de a avea câinii lui este atât de puternică, încât, neobosit, începe să facă tot felul de munci de pe urma cărora, în doi ani, reușește să strângă cei 40 de dolari necesari achiziționării copoilor, animale de rasă. Billy dovedește voință și, mai presus de toate, puterea de a nu renunța, fiindcă e un luptător. A crescut în munți, înțelege graiul păsărilor și comportarea tuturor viețuitoarelor din împărăția pădurii. Știe să se roage cu inima curată, și rugămințile i se împlinesc.

Prietenia dintre Billy și cei doi copoi, bătrânul Dan și micuța Ann, începe din primul moment în care se văd. Cei doi pui de cățel abia merg în picioare, însă au deja o privire ageră și dorința de a-și apăra stăpânul, pe Billy. Băiatul îi îngrijește cu dragoste și iscusință, reușind să îi facă maeștri în dibuirea isteților ratoni care își au adăpost de-a lungul râului. Blana de raton este la mare preț, așa că Billy, prins oricum de pasiunea vânătorii, poate contribui la sporirea veniturilor familiei.

Câteva episoade sunt de-a dreptul dramatice. Billy este salvat de câinii lui, pe care, la rându-i, îi salvează din situații dificile, de pildă când micuța Ann este prinsă sub copcă, pe râul înghețat.

Dincolo de relația fermecătoare dintre un băiat destoinic și câinii lui, romanul este interesant și pentru felul în care surprinde legăturile dintre părinți și copii. Le lipsesc multe celor din casa dintre munți, dar nu le lipsește iubirea. Când merge la oraș, Billy se gândește la mama și la surorile lui și, ca să le facă o bucurie, le cumpără din banii câștigați de el dulciuri și materiale pentru rochițe. Pentru tatăl lui, Billy cumpără o salopetă nouă.

Băiatul nu știe aproape nimic despre oraș, însă găsește gara și, cu ușurință, reușește să preia cățeii expediați cu poșta specială, pe numele său. Este mirat să vadă o clădire roșiatică în curtea căreia se joacă foarte mulți copii și să descopere că aceea este o școală. El învață acasă, din lecțiile predate de mama lui și, din experiențele extraordinare pe care le trăiește, învață ceea ce alt copil de vârsta lui, prea răsfățat de familie sau scutit de griji materiale, n-ar fi putut.

Acestui roman încântător pentru copii (și nu doar) i-aș schimba, să pot, numai finalul. Ultima lecție pe care o deprinde Billy înainte de a pleca spre oraș cu toată familia este aceea a acceptării vieții, cu bucuriile și, mai ales, cu necazurile ei. Până la urmă, nu toate rugămințile se împlinesc. Senzația pe care am avut-o, până la ultimul rând, a fost că această carte este un tribut, fiind scrisă în amintirea bătrânului Dan și a micuței Ann. Prietenii copilăriei lui Billy sunt doi căței de mai mare frumusețea și de toată povestea. Iar povestea merită citită.

Iată câteva date despre autor, din prezentarea editurii:

Wilson Rawls s‑a născut la 24 septembrie 1913, în Oklahoma, SUA. A copilărit împreună cu frații și surorile lui la o fermă din nordul statului și, pentru că nu exista nicio școală în zonă la acea vreme, mama lor i‑a învățat să scrie și să citească și s‑a ocupat de educația lor.

Într‑o zi, mama le‑a adus o carte care avea să‑i schimbe viața lui Rawls: Chemarea străbunilor de Jack London. Băiatul a îndrăgit atât de mult cartea aceea, încât a purtat‑o peste tot cu el și a recitit‑o de câte ori a avut ocazia. Datorită ei s‑a hotărât să devină scriitor.

Din cauza Marii Crize Economice de la sfârșitul anilor 1920, Rawls nu a putut să‑și termine studiile și a fost nevoit să călătorească prin America în căutarea unui loc de muncă. Indiferent pe unde l‑a purtat viața, nu a încetat să scrie despre copilăria petrecută la fermă, în ținutul Ozark. În 1961, cu sprijinul soției sale, Sophie, care i‑a și editat manuscrisul, a apărut Prietenii copilăriei mele. Prima ecranizare a cărții a fost lansată în 1974, iar următoarea, în 2003.

Rawls a mai publicat o singură carte, Summer of the Monkeys, în 1974, iar până la moartea lui, din 16 decembrie 1984, a vizitat peste 2000 de școli și i‑a încurajat pe copii să‑și continue educația și să scrie.

Las mai jos câteva fragmente:

„Pe stradă am ochit un bătrân care părea mai prietenos și l-am întrebat unde era gara. Mi-a spus s-o iau pe ultima stradă, să fac dreapta și să merg până dădeam de ea. I-am mulțumit şi am pornit la drum.

Am părăsit centrul oraşului și am luat-o pe o stradă mare, printr-un cartier de case. Nu mai văzusem niciodată atât de multe case frumoase și toate de altă culoare. Aveau peluzele îngrijite şi curate de parcă erau nişte covoare verzi. Am văzut un bărbat care împingea un fel de maşină de tuns iarba. M-am oprit să mă uit la unduirea lamelor. Atunci s-a holbat tălâmb la mine şi am grăbit pasul. Am auzit multe strigăte şi râsete undeva în fața. Nu voiam să ratez distracția, așa că am mers puțin mai repede şi am văzut de unde venea toată hărmălaia. Mai mulți copii decât văzusem vreodată se jucau în jurul unei clădiri mari de cărămidă roşie. Mă gândeam că acolo locuiește vreun bogătaş care pesemne că dădea o petrecere pentru copiii lui. Am mers până la marginea terenului de joacă și m-am oprit să privesc.

Fetele şi băieții erau de vârsta mea și roiau ca muştele în jurul unei mori de sorg. Se amestecau unii cu alții, alergau şi ţopăiau. Balansoarele și leagănele erau pline de copii. Toți râdeau și se distrau.

De-a lungul clădirii trecea o ţeavă lungă, albastră, la ceva distanţă de pământ, iar în partea de sus făcea un cot. Teava părea că intră în clădire. Mai mulți băieți se înghesuiau de-a bușilea prin gura ei neagră. Eu am numărat vreo nouă. Unul dintre ei stătea cu un băţ în mână cam la doi metri de gura țevii. Şi tot stând așa și holbându-mă, încercând să pricep ce se petrece acolo, am rămas și mai surprins când am văzut cum prin ţeavă a țâşnit un băiat. A zburat prin aer și apoi a aterizat în picioare. Băiatul cu bățul a făcut un semn în locul unde aterizase. Apoi au ieşit afară şi ceilalți, unul după altul. Când ateriza câte unul, se trasa un semn.

S-au strâns apoi cu toții să se uite la ele. Vorbeau mult şi tare, se certau și arătau unul spre celălalt cu degetul. Apoi toate semnele au fost șterse şi s-a ales un alt băiat să țină socoteala. Ceilalţi s-au târât înapoi în ţeavă.

Până la urmă mi-am dat seama cum se juca jocul. După ce urcau până în capătul țevii, băieții făceau cu rândul şi se aşezau. Unul câte unul alunecau repede la vale, cu picioarele înainte. Cel care ateriza cel mai departe era considerat câştigător. Mă gândeam cât de minunat ar fi fost dacă aş fi putut să mă dau și eu măcar o dată.

Un băiat care mă văzuse stând după colţ a venit la mine. M-a măsurat din priviri şi m-a întrebat:

— Mergi la școala asta?

— Şcoală? am îngăimat eu.

— Bineînţeles. Şcoală. Tu ce credeai că e?

— O, nu. Nu merg la școală aici.

— Mergi la Jefferson?

— Nu, nici acolo.

— Tu nu mergi deloc la școală?

— Sigur că merg la școală.

— Unde?

— Acasă.

— Mergi la școală acasă?

— Am încuviinţat din cap.

— Și-n ce clasă eşti?

I-am spus că nu sunt în nicio clasă. Mi-a zis apoi nedumerit:

— Mergi la școală acasă și nici măcar nu ştii în ce clasă ești. Cine-ți predă?

— Mama.

— Şi ce te învaţă?

— Să citesc, să scriu, aritmetică, şi pun rămăşag că sunt la fel de bun ca voi, am zis.

— Pantofi nu ai? m-a întrebat el.

— Bineînţeles că am, i-am răspuns.

— Şi de ce nu-i porţi?

— Nu port pantofi decât când se lasă frigul.

A început să râdă şi m-a întrebat de unde sunt.

— De la munte, i-am răspuns eu.

— O, eşti muntean! a mai zis el şi a dat fuga înapoi la gaşca lui.

L-am văzut arătând cu degetul spre mine și vorbind cu mai mulți băieți.

Apoi au început să vină cu toții în direcţia mea strigând:

— Munteanul! Munteanul!

Chiar înainte să ajungă la mine, s-a auzit un clopoțel. S-au întors cu toții și au luat-o la sănătoasa spre partea din față a clădirii, s-au încolonat pe două rânduri lungi şi apoi au dispărut în şcoală, mărșăluind ca nişte soldăței de tinichea.

Locul de joacă era tăcut. Am rămas singur și mă simţeam părăsit şi trist.

Am auzit un zgomot în dreapta mea. N-a trebuit să mă întorc ca să-mi dau seama ce era. Cineva dădea cu sapa. Eram în stare să recunosc sunetul acela și în toiul nopții.” (pp. 42-44)