Doi compozitori, doi soliști și o singură orchestră

Când știu că la pupitrul dirijoral va fi Gabriel Bebeșelea vin relaxată în sala de concerte; oricât de obosită aș fi, știu că el își va face treaba, la un nivel profesionist de top, (re)confirmat de atât de multe ori de-a lungul anilor. La început de decembrie, ultima a anului în care George Enescu a fost unul din compozitorii omagiați de orchestrele din România (70 de ani de la moartea sa), prima orchestră filarmonică a țării și-a început programul de concert cu o lucrare scrisă de Dinu Lipatti, finul compozitorului, cu un destin schubertian care l-a așezat definitiv în galeria maeștrilor muzicii culte. Și ca treaba să fie bună până la capăt, artistul rezident al stagiunii în curs al Filarmonicii George Enescu, Mihai Ritivoiu, a fost solistul acestui concert. O deschidere a serii excelentă, care a așezat orchestra într-un dialog viu cu sala. Efervescența și tonusul, atât de necesare când ai în program o lucrare foarte cunoscută (simfonia lui Mozart) sunt pe cât de necesare, pe atât de utile, pentru ca publicul să nu plece spre casă doar cu un nou concert live bifat, dimpotrivă. Dialogul excelent dintre dirijor și solist a contribuit din plin la evidențierea frumuseții partiturii, ale cărei părți lirice au fost puse într-o lumină favorabilă, după cum nici ritmurile care aduc pe alocuri cu ele ale boleroului n-au fost pasate, în fapt o demonstrație a atenției cu care s-au aplecat asupra lucrării cei doi muzicieni. Momentele de solo excelent decupate, dantelăria din ultima parte a concertului de o frumusețe aparte; deloc de neglijat, orchestrația partiturii ridică mult cota lucrării compuse de Lipatti.

credit foto Cătălina Filip

După o asemenea deschidere, concertul avea nevoie de o continuare pe măsură, una care să consolideze dialogul dintre sală și orchestră, ceea ce s-a și întâmplat, grație solistei Joidy Blanco, o flautistă născută în Venezuela foarte tonică, cu nerv și atitudine care mi-au adus aminte de Matei Ioachimescu (cum ar fi un duel muzical între cei doi?). Concertul nr. 2, în re major, pentru flaut și orchestră, KV 314 a cucerit sala, trilurile solistei din partea a doua au fost sublime, iar finalul pe măsura genialității lui Mozart. Eleganța și rafinamentul rochiei, în total acord cu spiritul epocii mozartiene mi-au adus aminte de o conferință de-a lui Tiberiu Soare despre Mozart de la care am plecat mult mai bogată, dar mai ales cu o nevoie imperioasă de a asculta orice compoziție scrisă de austriac. Am apreciat și mai mult atenția cu care a pregătit acest concert Joidy Blanco după pauză, când a venit în sală, să asculte Simfonia nr. 40, în sol minor, KV 550; își schimbase rochia (nu și sandalele) – în pozele oficiale apare cu rochia din primul concert – și radia, semn că muzica își făcuse treaba (a lucrat muzica, cum spun unii când nu găsesc o explicație logică pentru reușita unui act artistic). Lângă mine, în loja din dreapta mea, a stat un tânăr (elev de gimnaziu) care a ascultat tot concertul urmărind partitura pe telefon, o bucurie pentru mine să văd că mai există interes pentru studiul flautului și al muzicii clasice, în general.

credit foto Cătălina Filip

Simfonia nr. 40, în sol minor, KV 550 este preferata mea, ceea ce înseamnă că am ascultat-o de nenumărate ori. Bebeșelea n-a lăsat orchestra să se lenevească – se întâmplă adesea acest lucru când se execută lucrări foarte cunoscute; a aranjat instrumentiștii pe formatul vienez (cu contrabasurile în spate, unde stă corul), a condus impecabil primele momente, când se aude motivul simfoniei – astfel încât să provoace publicul la o ascultare atentă. O primă parte executată cu nerv, cu plăcere și cu o bucurie nedisimulată, care a anunțat conflictul din partea a doua. Partea a treia, cu o intrare ca la curtea regală și cu solo-ul de flaut executat foarte bine de Ion Bogdan Ștefănescu, solistul instrumentist al Filarmonicii George Enescu, urmată de ultima parte, acel summum de motive care asigură călătoriei muzicale un final grandios; o experiență în sine, care a dat măsura valorii orchestrei condusă de Gabriel Bebeșelea, cel care n-a omis repetițiile din partitură, semn de respect față de compozitor.

credit foto Cătălina Filip

Finalul de an 2025 se apropie, iar Orchestra Filarmonicii George Enescu pare mai în formă ca niciodată. Ateneul Român este, la acest moment, oaza de normalitate și de liniște de care avem atât de multă nevoie. Sper ca și în 2026 evenimentele programate aici să consolideze ceea ce s-a construit în stagiunile trecute.