Cum am ajuns să ne asumăm, cu o indolență malignă, întregul mecanism neortodox al trendului literar autohton, ne metamorfozăm în simple furnici, mânate, în șir indian, într-o direcție intransigentă, trasată după vrerea altora. Orice abatere – indispensabilă și voluptoasă, uneori – din acest șir poate fi, în egală măsură, tentantă și riscantă. Scriitorii neîncadrați în șablonul criticilor, neconsumați de marele public și umbriți, pe nedrept, de mult-prea-marile nume ale lumii literare, au, din păcate, pe scena literară, o traiectorie meteorică al cărei siaj are un efect descurajant. Dar astfel de scriitori, neprizați de publicul larg, pot rezerva suprize și celor mai critici ochi. Entuziasmul, fondat sau nefondat, al unui beletrist aflat la început de drum, poate naște mici bijuterii literare demne de un prim raft al unei librarii.
George C. Dumitru este, și el, un nume ce nu trebuie omis. Opera sa, de-un gabarit relativ restrâns, merită adusă în fața publicului și – de ce nu – disecată. Cu un debut în proza scurtă, publicând în 2003 primele sale povestiri, „Vânătorul” și „Vis de mărire”, în 2013 se înscrie și la categoria romanelor, făcând public primul, singurul, dar nu ultimul său roman, „Mișcarea de rezistență”, care, de altfel, a smuls „aplauzele” câtorva critici. Recurent în segmentul prozei scurte, în 2015, la editura Karth, George C. Dumitru înglobează în volumul „Sub mâinile mele” o mână de povestiri nuanțate și consistente pe de o parte, brutale și blamabile pe de altă parte. Croite cu migală pe o osatură solidă, cele opt povestiri își au în ADN-ul lor o sămânță a psihopatiei germinată și conturată diferit.
În „Neliniștea sub care am crescut”, prima și cea mai întinsă povestire, scriitorul îndreptă reflectorul asupra unei drame domestice; drama unui tânăr, George, a cărui existență este cangrenată pe de-o parte de divorțul intentat de soția sa care și-a găsit caldura în brațele altui bărbat, iar pe de altă parte de recurenta mustrare a conștiinței care-și trage rădăcinile din copilărie când a asistat nepăsător la moartea prietenului său. Într-un număr însemnat de pagini – în comparație cu celelalte povestiri -, George C. Dumitru își permite să disece de-a fir a păr, cu un efort arheologic, tenebrosul subsol lăuntric al personajului central. Cufundat într-o depresie vecină cu nebunia, fără niciun resort calmant, extrema gândire malefică vine ca un act cathartic, de eliberare.
“Și nu mi se mai păreau ciudate gândurile morbide de răzbunare, tortura imaginară, smulgerea unghiilor, jupuirea și sfâșierea cărnii, suspendarea trupului gol și rupt de la jumătate într-un cârlig pe care să-l învârt sadic în timp ce Silvia, cu rimelul scurs, cu buzele rujate în exces până spre mijlocul obrajilor, cu gura căscată, își dă ultima suflare.”
Orice încercare de a reface punțile cu lumea exterioară își găsește finalitatea în eșec. Până și identificarea cu satul său natal, care odinioară era un balsam sufletesc, s-a volatilizat, lăsându-i, cu nostalgie, sufletul apretat. Reperele identitare, căutate, dar negăsite, îl împing pe eroul (sau antieroul?) povestirii într-o imposibilitate de resetare.
„O localitate fără indentitate, unde vechiul, degradat, mucegăit, obscur, abandonat din toate punctele de vedere, cu oameni cu tot, se amesteca într-un mod cumplit cu un nou opulent și impozant, o afișare a snobismului, unde mașinile scumpe stau în curți, în spatele gardurilor de uluci, din lipsă de benzină, iar casele din ce în ce mai mari mănâncă toată curtea cu amprenta lor enormă la sol.”
Drama light – să-i zicem – pe care autorul a pensulat-o în prima sa povestire, apelând la tușe conservatoare și deloc stridente, constituie, de fapt, un preambul pentru ceea ce urmează să se desfășoare în fața cititorului: electrizante simfonii, pe diferite tonuri, ale suferinței. Pe măsură ce înaintam în miezul povestirilor, aveam să realizez că George C. Dumitru, indiferent de nucleul tematic, dezvolta o adicție pentru tot ceea ce nutrea o suferință.
O sintetizare, aici, a fiecărui fir epic care compune acest volum de proză scurtă, ar fi redundantă și ar aplatiza pofta de lectură, însă merită trecute în revistă cateva dintre obsesiile care marchează opera tânărului scriitor. Un dur exemplu este, de pildă, uciderea prin sufocare de către o copilă, din considerente puerile, a fratelui său mai mic.
“Bebe stă într-o parte, cu fața la tine. Are capul băgat într-un colț și e transpirat la ceafă. E caraghios bebe. O să îi pui perna pe cap și o să o apeși tare și el o să plângă dar nu o să audă nimeni. O să apeși atât de tare perna încât bebe o să dispară și o să se transforme în îngeraș. Așa ți-a zis Maria Gloria.”
Sau povestirea care dă și numele volumului, „Sub mâinile mele”, atinge poate paroxismul a tot ceea ce însemnă macabru și brutal; tatăl, un serial-killer, cu o nestăpânită plăcere, își ucide propriul fiu, întregindu-și astfel un puzzle demult început.
„Căci urletul tău de copil se va împreuna cu urletul meu de tată și numai așa vom lăsa totul în urmă. Da, abia acum o să îmi vând sufletul diavolului, căci, odată cu tine, orice formă de umanitate din mine va dispărea pentru totdeauna.”
Toate personajele prezente în povestiri – fără excepție – constituie, de fapt, elementele favorabile și indispensabile care întrețin, constant, pe parcursul lecturii, uraganul epic. Infirmitatea sufletească a acestor pioni umani, de care autorul și profită, reprezintă fundația pe care sunt construite lumi decadente aflate sub imperiul suferinței.
Puterea textuală, polifonia trăirilor, abilitatea și dexteritatea de a dispersa tensiunea în pagini, sunt câteva dintre punctele forte care țin în picioare întreaga operă și care mă „obligă” să-l plasez pe George C. Dumitru într-un loc, la vedere, în marele concert al literaturii autohtone.
Editura Karth;
Anul apariției: 2014;
Nr. pagini: 177;
ISBN: 978-606-93658-6-1.
