„Cosmosul” lui Carl Sagan ar figura în orice top al celor mai bune zece cărţi de popularizare a ştiinţei din toate timpurile. Şi nu neapărat pentru informaţiile pe care le prezintă, ci pentru că este expresia maiestuoasă a unei mirări. A mirării fundamentale în faţa existenţei. Fiecare atom mai greu decât heliul din corpul nostru a luat naştere cândva în spasmele unei morţi stelare. Am fost hoinari ai Cosmosului şi am fost fărâme de materie în miezul incadescent al astrelor înainte de a fi fiinţe capabile să se întrebe, înainte de a deveni terminaţiile nervoase ale Universului, aceste conglomerate mirabile prin care cosmosul se chestionează pe sine. Suntem admirabili pentru că vrem să ştim, pentru că ne-am ridicat drepţi din noroi şi am rămas aşa. Suntem speciali pentru că am împânzit lumea cu poveştile noastre şi am impregnat-o de nevoia noastră de sens. Suntem complecşi pentru că ne-am pus problema consecinţelor faptelor noastre, pentru că simţim grijă şi dragoste, pentru că ridicăm din noroi capetele copiilor noştri şi îi învăţăm să privească, la rândul lor, către stele. Am fost însă adeseori orbiţi de suficienţă şi de patimi tribale, am ucis şi am trecut indiferenţi pe lângă abuz, am preferat să nu ştim decât să ne pierdem iluziile, am ridicat garduri de beton şi de ură între noi. Suntem acum în faza în care încercăm să stăpânim pericolele unei tehnologii emergente. Şi, poate, dacă vom supravieţui adolescenţei noastre tehnologice, vom putea la un moment dat străbate spaţiul nesfârşit, demni şi strălucitori, în căutarea unor parteneri de conversaţie stelari.
„Cosmos”- ul lui Carl Sagan este un proiect care nu se rezumă doar la acest volum, ci şi la serialul documentar omonim, cel mai de succes produs media ştiinţific din toate timpurile. Cele 500 de milioane de oameni din aproape şaptezeci de ţări care au vizionat serialul, la fel ca succesul fulminant al cărţii (plăcute la lectură, dar deloc facilă) arată că oamenii vor să ştie, că vor să înţeleagă cine sunt şi unde merg, care este sensul şi care sunt perspectivele evoluţiei lor. Poate că acesta este semnul că, în sfârşit, omenirea îşi depăşeşte copilăria culturală. A venit momentul ca această curiozitate profundă, structurală, care ne defineşte ca specie, să fie dublată de curajul acceptării perspectivelor descoperite de cercetarea Cosmosului. Am descoperit cercetarea ştiinţifică a naturii de mai puţin de trei milenii, mai puţin de un procent din existenţa lui Homo Sapiens. Nu sunt nici 500 de ani de când am început să înţelegem dimensiunile reale ale Cosmosului şi rolul nostru periferic, modest, drastic limitat în timp şi importanţă, în arhitectura lui. Ne regăsim azi în colţul nostru insignifiant şi rarefiat de galaxie, lipsiţi de pregnanţă, dar nu de măreţie. Pentru că tocmai asta ne face să fim rari şi de nepreţuit. Pentru că suntem poate singura specie care a parcurs atât de repede drumul de la zbaterea în noroi la cercetarea stelelor.
Desigur, cercetarea Cosmosului are un preţ. Pentru că nu puţine sunt iluziile la care va trebui să renunţăm. Nimic din vastitatea cerului înstelat nu ne garantează nici nemurirea şi, cu siguranţă, nici centralitatea sau excelenţa. Ceea ce câştigăm este însă pe măsura pierderii: conştiinţa faptului abisal şi enorm că suntem copii ai Universului, că avem o singură patrie şi că întinderea nesfârşită a cerului înseamnă acasă. Graba cu care s-a stins primul impuls naturalist al omenirii (acea perioadă mirabilă dintre secolele VII şi V î.d.Chr. numită de Arthur Koestler „perioada de febră ioniană”, când în câteva cetăţi (Milet, Samos, Atena) ale măruntului arhipelag grecesc oamenii au gândit pentru prima oară natura în termeni ştiinţifici), lăsându-ne pradă un mileniu şi jumătate de ignoranţă deplină, ne arată că impulsul de a cunoaşte în detrimentul confortului psihic personal este o întreprindere fragilă şi sortită adeseori pieirii. Şansa noastră stă însă în primul rând în faptul că, până la final, dorinţa de a cunoaşte o depăşeşte pe aceea de a fi liniştit.
„Cosmos” este o carte despre frumuseţea şi complexitatea lumii. Este o carte despre aventura prometeică a cunoaşterii şi a impenitenţei faţă de zei. Este o poveste despre trecut, dar mai ales despre viitor. Este o carte despre posibilele alte civilizaţii şi despre contactul cu ele. Şi, nu în ultimul rând, despre opţiuni:
„Poate că civilizaţiile se împart, de fapt, în două mari categorii: una în care oamenii de ştiinţă nu îi pot convinge pe cei care nu sunt oameni de ştiinţă să autorizeze căutarea inteligenţelor extraplanetare, unde energiile sunt dirijate exclusiv către interior, unde nu se pun la îndoială percepţiile convenţionale şi unde societatea evită şi întoarce spatele stelelor; şi o altă categorie, în care marea viziune a contactului cu alte civilizaţii este larg acceptată şi se întreprinde o cercetare de mare anvergură.”
Suntem fii ai Pământului şi, prin aceasta, fii ai Cosmosului. Ne putem autodistruge sau ne putem autopreţui în numele rarităţii noastre ontologice şi epistemice. Prin noi, Universul a prins glas şi poate vorbi despre sine. Poate singura dată. Poate nu. La sfârşit, regăsim mirarea. Enormul intuiţiei fulgurante că noi suntem sarea Pământului. Scrisă admirabil în cartea lui Carl Sagan.
„Noi suntem întruparea locală a unui Cosmos care a crescut până la conştiinţa de sine. Am început să ne contemplăm propriile origini: pulbere stelară ce meditează asupra stelelor; acumulări organizate formate din zece miliarde de miliarde de miliarde de atomi ce reflectează asupra evoluţiei atomilor, urmărind drumul lung parcurs, cel puţin aici, până la naşterea conştiinţei. Loialitatea noastră este faţă de specie şi de planetă. NOI vorbim în numele Pământului. Avem obligaţia de a supravieţui nu doar nouă înşine, ci şi acestui Cosmos, vechi şi vast, din care ne ivim.”
Anul apariţiei: 2015;
Nr. pagini: 456;
Traducere: Alexandru Anghel;
ISBN: 978-973-111-471-2.