În 1998 apăreau cele două volume din Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică de Elena Niculiță-Voronca; am așteptat îndelung această apariție, pentru că în facultate, printre altele, am abordat și subiectul morții, atât din punct de vedere filosofic, cât și din perspectiva studiilor comparatiste, unde aveam nevoie să așezăm în oglindă felul cum era privită moartea de către oamenii obișnuiți (oamenii de rând, din popor), acum niște veacuri față de perspectiva „elitistă”, a filosofilor. Surpriză pentru novici, cea din urmă nu excludea niciuna din perspectivele transmise din generație în generație, prin intermediul datinilor și obiceiurilor populare, dimpotrivă, le însuma într-o sinteză care reținea în prim-plan esența ideatică: moartea face parte din viață. Nu m-am gândit de mult timp la efortul academic al Elenei Niculiță-Voronca, a fost nevoie să citesc volumul de proze scurte scris de Viorica Stăvaru ca să-mi dau seama că timpul prezent nu șterge nimic – deși așa pare, dar despre această prejudecată vorbim pe îndelete separat – ci răscolește, filtrează și adaptează viziuni vechi, optici personale (și subiective), astfel încât să perpetuăm doar ceea ce ne este de folos și ne ajută să ne trăim viețile mai frumos (despre „mai bine”, iarăși, vorbim cu altă ocazie).
<<Când stau sub cer, în astfel de nopți bogate, parcă lunec odată cu timpul acela miraculos, pe care probabil l-am trădat nemeritat într-o altă viață sau poate în zilele trăite grăbit și neatent în viața de acum. „Oamenii” ciudați și singuri care-mi locuiesc lăuntrul, eurile mele abisale prin zvârcolirea lor devoratoare, nici măcar n-are rost să le disciplinez; trăim unul în prelungirea celuilalt și doar târziu ne întâlnim cumva la marginea fastă a „clipei de liniște”…>> (din Confesiune)
Gândul morții n-o bântuie pe Viorica Stăvaru, n-o transformă într-o obsedată de sfârșit sau într-o habotnică căzută pradă ritualurilor și pomenilor, ci o ajută să scrie. N-am citit de mult timp un volum atât de bine articulat în jurul unei singure (și bune) idei, anume aceea a vieții trăită frumos. Ce lăsăm după noi, cum ne sfârșim socotelile cu viața, cum primim vestea morții cuiva din familie sau a cuiva drag, cât de mult ne ajută pe noi, cei rămași în viață, ritualurile de înmormântare și perioadele de doliu, cât de des ne gândim la moarte de-a lungul vieții, de ce e atât de important pentru unii acest prag dintre aici și dincolo, de unde aflăm cât mai multe despre ce e moartea, există moarte timpurie și câte alte întrebări la care Viorica Stăvaru găsește propriile ei răspunsuri.
„În seara aceleiași zile am coborât, după obicei, în port. M-am așezat pe una dintre pietre, lângă fluviu. Mă gândeam la chipul Dianei, la trupul zvelt, care făcea aerul să vibreze în jur. Trupul acela dispăruse, se pulverizase înainte de a se contopi cu apele oceanului, mii de particule din misterioasa noastră vară își rotiseră taina în aerul pur din înălțimi.
Am privit în sus, cerând dezlegare cuiva invizibil, unei forțe supraordonatoare care orchestrase cumva întâlnirea mea cu Diana. I-am vorbit fără cuvine, așa cum învățasem de la ea. Târziu, în noapte, am înțeles adânc și dureros că ființa mea și a Dianei se întâlniseră miraculos într-un punct al drumului spre celălalt, suflete-pereche î care urca neostoit dorul de reîntregire, jumătăți tânjitoare, fiecare dintre ele purtând semnul fast al celeilalte în sângele, în trupul, în toată alcătuirea noastră vremelnică..” (din Fotografie de grup cu Diana)
Cele 2o de proze scurte (la care se adaugă File de jurnal), cu voci narative foarte diferite, ceea ce denotă și timpurile diferite de scriere ale acestora, alcătuiesc un cuprins de carte surprinzător, pentru că vorbim de un debut literar. Să ne înțelegem, Viorica Stăvaru nu e o novice într-ale scrisului, a absolvit Facultatea de Litere la Craiova, a scris de-a lungul anilor o mulțime de recenzii și articole literare în presa locală și revistele literare, iar din 2016 scrie constant pentru bookhub.ro. De altfel, ținuta academică care-i definește puternic stilul se strecoară și printre rândurile care alcătuiesc fiecare poveste/povestire în parte. Bărbați sau femei, personajele principale nu uită niciodată de unde au plecat, iar satul (românesc, în speță cel mehedințean) este evocat cu bune și rele, într-o formă nostalgică continuantă, dar care nu este atinsă de excese nici măcar o singură dată. Lumea re-înviată de Viorica Stăvaru nu e atinsă de anacronism, nu e nici bântuită de stafiile trecutului și nici neverosimil de frumoasă. Oamenii sunt vii, trăiesc cu patimă, au pasiuni pe care le cultivă intens și adesea prin orice mijloace, au păcate grele pentru care merită să fie pomeniți în rugăciunile neamului, trei generații după plecarea lor cel puțin. Dezrădăcinați adesea, plecați la oraș sau în lumea mare, oamenii se întorc acasă, unde aleg să șadă pe pragul dintre bine și rău, dintre aici și dincolo, dintre urban și rural sau, pur și simplu, dintre viață și moarte. Se moare cel mai bine acasă, nu încurci prea mult socotelile celor rămași să te pomenească, chiar și când alegi să-ți curmi singur viața. Sunt cel puțin două proze în care vocea narativă e a unui sinucigaș, dar, nu știu cum, Vioricăi Stăvaru până și aceste voci îi ies pline, sonore, reprezentative pentru generațiile din care fac parte.
„Oamenii, de fapt, nu știu sau nu vor să tacă. Le e teamă de tăcere.” (din Vară la final)
Bătrâni sau tineri, țărani autentici sau oameni cu studii, toți își găsesc locul în poveștile din Când s-a sfiit luna…, volum apărut în toamna lui 2025 la Editura Autograf MJM Craiova. Dacă n-ar fi participat în 2024 la Festivalul Național de Literatură PRIMA VERBA, patronat de Uniunea Scriitorilor din România, debutul în volum al scriitoarei n-ar fi avut loc nici astăzi, căci exigența îndelung exersată în anii de profesorat o împiedică să fie îngăduitoare cu propria persoană. Proza care dă titlul volumului este și cea mai poetică dintre toate, iar alcătuirea cuprinsului denotă grijă față de cum s-au ordonat prozele în volum. N-a contat cronologia, texte scrise în tinerețe urmează altora scrise recent, ci continuumul cărții se naște din preocuparea pentru moarte, despre care vorbeam la început. În viața unui scriitor se petrec multe morți și pe toate trebuie să le înțeleagă și, mai ales, să le asume integral. Subiecte abandonate, prietenii pierdute în negura timpului, întâmplări care au schimbat destine de oameni, în toate acestea este moarte, dar moartea înțeleasă ca (pe)trecerea timpului, una cu rost, care înțelepțește și limpezește judecata faptelor timpului prezent. Viorica Stăvaru nu e adepta paseismului, dimpotrivă, dar e conștientă că fără rădăcini (fără trecut) nu putem construi nimic durabil (nu putem privi în viitor).
„Locuiesc în miezul propriei voci care tace spre ceilalți. Mă desprind de ceilalți.” Sspune Viorica Stăvaru în File de jurnal. Nu cred că e o concluzie mai bună pentru acest volum. Din paginile acestuia se naște o lume întreagă, autentică, vie, care nu cade pradă morții. Un volum care nu se citește ușor, pentru că poveștile nu se lasă citite la dejun, între două linguri de supă sau între două telefoane. O pledoarie pentru frumos, pentru rânduiala ca rost al vieții trăită frumos, Când s-a sfiit luna… este, totodată, și o pledoarie pentru poezie. Găsiți printre rândurile fiecărei povestiri un spirit poetic care nu se lasă dus nici când e vorba despre gesturi frivole sau întâlniri sub semnul banalului. N-o să redau aici titlurile prozelor mele preferate, dar vă spun că pofta vine mâncând: cu cât o să citiți mai mult din volum, cu atât o să vreți și mai mult.
