„Despre cruzime în politică. Din Antichitate la Khmerii Roșii”. O analiză

Stéphane Courtois, coordonatorul volumului Despre cruzime în politică. Din Antichitate la Khmerii Roșii, este istoric specializat în istoria comunismului, profesor universitar abilitat și director de cercetare – dezvoltare onorific la Centre national de la recherche scientifique, profesor de istorie contemporană la ICES și autor al numeroase cercetări esențiale despre totalitarism, lucrări multipremiate la nivel european. Alături de alți 23 de intelectuali, a conceput o carte de o mare complexitate despre natura cruzimii și violenței în istorie, felul în care cele două concepte s-au transformat de-a lungul timpului și felului în care statalitatea antică, medievală, modernă și contemporană a înțeles să le aplice și în ce scopuri.

Cartea Despre cruzime în politică. Din Antichitate la Khmerii Roșii, tradusă la Editura Spandugino, în anul 2025, este structurată în patru mari părți, fiecare cuprinzând mai multe studii: Din Antichitate la lumile creștine și musulmană(trad. Mihaela Voicu), De la cruzimea revoluționară la cruzimea totalitară (trad. Mihaela Voicu și Ileana Busuioc), Între războaie mondiale și războaie civile: un apogeu nemilos din 1914 până în 1949 (trad. Ileana Busuioc și Mihaela Voicu), Permanența cruzimii politice în prezent (trad. Ileana Busuioc și Mihaela Voicu). Volumul debutează cu o amplă introducere a istoricului Stéphane Courtois, un studiu care se intitulează Cruzime și politică, în care conturează ipoteza de la care pornește și pe baza căreia se construiește întreaga cercetare:

însă este limpede că, încă din neolitic, oamenii sunt violenți, chiar cruzi, și se ucid între ei pentru a cuceri și a păstra statutul de conducător suprem, de stăpân al bogățiilor și de lider social și religios.

Așadar, cruzime și violența sunt intrinseci comunităților umane încă de la apariția lor, deși raportarea contemporană la această geneză este de multe ori nuanțată. Motivele primelor manifestări violente sunt concis surprinse în această frază, dar predomină dorința de putere pe care o putem extinde până la marginile unei sete de putere care nu mai poate fi stăvilită de niciun reper. Astfel, pornind de la Antichitate și ajungând la măcelurile istoriei contemporane, autorii studiilor din acest volum analizează cu minuțiozitate maniera în care politicul folosește cruzimea și violența ca pe principalele instrumente pentru a se consolida. Mai mult decât o istorie cronologică, cartea de față este și o amplă istorie a ideilor și a mentalităților.

De la început se impune definirea termenului care predomină în carte – cruzime, cuvânt de proveniență latină (crudelitas), care evocă trupul sângerând, indicând că sângele curge, ceea ce atrage după sine moartea. Mai mult, termenul exprimă, de asemenea, o înclinație de a provoca suferință, de a vedea suferința, aflând plăcere în asta. În această accepțiune va fi aplicat de la luptele de gladiatori până la masacrele secolului al XX-lea. Între violență și cruzime nu se poate pune semnul egal pentru că violența, într-o limită legitimă, a fost folosită de statul modern cât să nu se ajungă la alunecarea în cruzime. Cu alte cuvinte, cruzimea este expresia extremă a violenței. Însă, pe parcursul istoriei, mai ales pe durata regimurilor totalitare ale secolului trecut, s-a putut observa că acestea inaugurează forme de violență în masă inedite, care par să depășească cruzimea. În acest fel, pe baza faptelor inimaginabil de sângeroase puse în scenă de nazism, Tribunalul de la Nürnberg a propus trei noi sintagme: «crimă împotriva păcii», «crimă de război», «crime împotriva umanității». Toate aveau la bază o violență statală care trecuse demult pragul cruzimii. Din nefericire, cruzimea s-a dovedit a fi contagioasă în sfera politicului, metodele sale perpetuându-se de-a lungul secolelor. Un alt context în care cruzimea s-a generalizat a fost cel provocat de războiul civil, conflict în care cruzimea și violența, deopotrivă, au fost proiectate asupra unui dușman real sau imaginat din interior. Primele forme de manifestare ale războiului civil s-au constituit în luptele dintre familii sau clanuri pentru putere, prestigiu, pradă și bogăție. Cu alte cuvinte, motivele rămân similare și rămân constante pe durata istoriei seculare. Însă, înainte de a analiza o parte din studiile cărții, găsesc necesar a identifica, din Introducerea lui Stéphane Courtois, care este motorul declanșator al cruzimii absolute, iar acesta susține că:

cu cât puterea centrală este mai puțin stabilă și rezistentă, cu atât cruzimea se dezlănțuie fără opreliști la nivel local, regional și chiar național, indiferent dacă este vorba de conflicte etnice, religioase, sociale sau de altă natură.

În studiul Sunt romanii cruzi? Gladiatorii, mit și realitate, Éric Teyssier analizează felul în care a apărut și a evoluat gladiatura pe durata Antichității romane și nu numai, delimitând ceea ce ține de adevărul istoric de miturile transmise posterității. Astfel, pornește de la o încadrare conceptuală: gladiatura constituie un fenomen complex, prezent în majoritatea societăților antice timp de câteva secole. Mai mult decât stratul sângeros al acelor fapte de cruzime încurajate de statul roman pentru divertisment, gladiatorii erau înconjurați de o complexă ritualizare, fiind motivați de dorința de glorie, dar și de răsplată, unii având posibilitatea de a ieși din sclavie în urma unei victorii răsunătoare. Intrinsec gladiaturii devine «armaturae» – în sens general de arme folosite în lupte. Gladiatura se perfecționează prin înmulțirea școlilor de profil, novicii fiind instruiți de «doctores», adică acei luptători valoroși care devin antrenori. Se puteau identifica mai multe tipuri de gladiatori, în funcție de tipul de luptă purtat: auctoratus era gladiatorul voluntar, care lucrează pe baza unui contract semnat cu un lanista (termen care desemnează proprietarul unei trupe de gladiatori), eques este gladiatorul care luptă călare și este singurul care apare în arenă înveșmântat într-o tunică, provocator despre care știm că era caracterizat prin sabia scurtă, coiful lipsit de creastă și un scut de dimensiune medie. În rândul gladiatorilor se găseau și femei luptătoare care nu sunt înzestrate cu un echipament specific. Printre toate aceste detalii istorice veridice au mai apărut și miturile, iar unul dintre cele mai persistente este legat de degetul mare îndreptat în jos, asociat viziunii moderne conform căreia luptele ar fi implicat, în mod sistematic, vărsări abundente de sânge. Multe lupte se purtau cu săbii cu vârf acoperit ceea ce demonstrează că mult conta ritualul, spectacolul, divertismentul.

Gladiatura constituie, așadar, un fenomen ce nu poate fi redus la presupusul sadism al romanilor. Aceste ritualuri sunt un liant esențial pentru societatea romană. Având drept punct de referință valorile războinice care constituie soclul cultural al «fiilor lui Marte», gladiatura reunește toate popoarele imperiului în jurul aceleiași pasiuni.

Odată cu trecerea într-o nouă epocă, în Evul Mediu, se schimbă și raportarea la violența legitimă și la cruzime, deși perioada rămâne una marcată de numeroase războaie atât interne, cât și externe. În centrul concepției politice medievale occidentale este plasat principele, conducător politic și militar, a cărui principală sarcină este să inspire poporul pe care îl conduce. Astfel, în scrierile de epocă apar trei termeni în mod recurent – «metus, timor, tremor» -, care exprimă datoria principelui – aceea de a inspira teamă și iubire simultan. Poate că cea mai complexă lucrare despre rolul și locul unui principe în Occidentul medieval este cea a lui Niccolo Machiavelli – Principele, care rămâne o carte de referință până în zilele noastre. Autorii creștini susțin și dezbat necesitatea ca principele să folosească violența legitimă, diferită de cruzime. Nivelul violenței acceptate este cel care implică pedepsirea celor răi și care trebuie exercitată de orice deținător al autorității, principiu surprins într-o expresie celebră: Justitia severa est, regăsită în scrierile lui Isidor de Sevilla. Există însă și conducători politici care depășesc, din exces de zel, granița violenței legitime și pătrund în cea a cruzimii.

Nu este ușor de trasat granița între violența legitimă a prințului justițiar și cruzime; autorii acelei epoci nu încetează să afirme că frontiera nu este atinsă atâta timp cât cel abilitat cu împărțirea dreptății condamnă din necesitate, din obligație, aproape împotriva voinței sale, și nu din plăcere, ura sau ranchiuna față de inculpat, atâta timp cât pedeapsa nu este pronunțată decât în virtutea autorității legii, din iubire de dreptate și pentru binele comun.

În capitolul al III-lea, Biserica Catolică, ereticii și Inchiziția, Éric Picard analizează fenomenul ereziei și felul în care Biserica Catolică a folosit cruzimea împotriva celor ce nu i se supuneau. Numărul victimelor Inchiziției? Greu sau chiar imposibil de stabilit cu exactitate, dar ceea ce rămâne ca o certitudine este faptul că toate aceste victime au fost expuse unei cruzimi greu de imaginat pentru cei de azi. Termenul de erezie[1] provine din grecescul hairésis, adică alegere, preferință, selecție între mai multe posibilități. În vederea pedepsirii ereticilor, ia naștere Inchiziția, iar autorul studiului distinge trei tipuri de Inchiziție: medievală, spaniolă și romană. Inchiziția întreprinde o anchetă secretă atunci când află ceva sau primește zvonuri sau denunțuri. Începând cu 1254, tortura este autorizată și reglementată, iar cei care puteau scăpa erau copiii sub doisprezece ani, femeile însărcinate și bătrânii. Se folosesc și alte metode de aflare a adevărului, important fiind ca vinovatul să fie ținut în viață, cel puțin până la un verdict. Odată aplicate, torturile foloseau metode diverse, printre care: estrapada, garrucha, toca, potro. Procesele-verbale de pe durata interogatoriilor dezvăluie cruzimea aplicată: supliciul era înfiorător, cu o durată medie de una-două ore; s-a înregistrat un maximum de trei ore și jumătate în cazul unei femei care a sfârșit prin a mărturisi, dar mai mult de jumătate din cei supuși torturii refuzau mărturisirea.

În Franța secolului al XVI-lea se face trecerea cruzimii de la discurs politic la imagine, prin evocarea iconografică a războaielor religioase din Franța. Imaginile au menirea de a ajunge mai ușor la privitor, iar impactul este mult mai mare decât cel al unui document scris, mai ales că, nici în acea perioadă, scrisul nu era apanajul unei populații foarte extinse. Gravurile tratau, în general, următoarele teme mari: subiectele militare – lupte și victorii – reprezintă mai mult de jumătate din gravuri (59% și 23 de gravuri), urmate de evenimentele politice (18% și 7 gravuri), masacrele (13% și 5 gravuri) și execuțiile (10% și 4 gravuri). Odată cu reforma religioasă și scindarea creștinismului, războaiele religioase au devenit o realitate deosebit de violentă, apogeul fiind atins în Noaptea Sfântului Bartolomeu. Lupta dintre catolici și protestanți devine laitmotivul acestor gravuri care se răspândesc cu repeziciune în mai multe spații istorice.

Rămânând în spațiul francez și analizând cruzimea, nu se poate sări peste marele eveniment al modernității: Revoluția Franceză. Studiul dedicat acestui eveniment se intitulează Cruzimea ca pedagogie: moartea lui Robespierre și a complicilor săi – 28 iulie 1794 și este scris de Patrice Gueniffey. Una din figurile centrale ale acestui eveniment a fost Robespierre bine-cunoscut pentru teroarea pe care o instituie, teroare care i se va întoarce împotrivă, sfârșind decapitat. Cruzimile Revoluției Franceze nu își rădăcinile în zilele acelea, ci rădăcinile se ivesc chiar din timpul războaielor religioase din secolul al XVI-lea: formele sunt similare, dar motivele diferă. Mai mult, frământările politice și ideologice din Franța sfârșitului de secol XVIII creează mizele unui război civil: monarhia se destramă, familiile se dezbină, societate este disparată. În acest sumbru context, tortura devine instrumentul reinstaurării ordinii sau cel puțin așa se credea. Ghilotinările erau publice, substratul lor extrem de violent și sângeros avea menirea de a asmuți mulțimile. Neîndemânarea călăului, proasta funcționare a ghilotinei, ura expusă de cei care asistau lipseau de demnitate pe cel care urma a fi executat. Astfel, totul devine sinistru, râurile de sânge vărsate sub ochii oamenilor simpli transformă definitiv societatea franceză. Paradoxal, pe durata Revoluției Franceze, prin toate aceste practici de teroare, Franța orbitează pe aceeași traiectorie, o scurtă reîntoarcerea la Vechiul Regim.

Trecând peste timp și peste niște studii din cuprinsul cărții, însă legându-mă de greaua moștenire a Revoluției Franceze, voi supune unei succinte analize secolul al XX-lea și o parte a studiilor dedicate acestuia, pornind de la ipoteza istoricului Courtois conform căreia cei care l-au inspirat pe Lenin au fost, mai mult decât Marx și Engels, revoluționarii francezi de la 1793-1794. Această teorie, deși abstractă la nivel ipotetic, dar cât se poate de valabilă și consistentă atunci când se face o radiografie a naturii leninismului. Încă de la începuturile sale, regimul lui Lenin se baza pe trei piloni: CEKA, Partidul și Armata Roșie, folosită în anii următori în vederea purtării războiului civil. În cadrul acestui eveniment, bolșevicii au folosit o cruzime extremă, fiind un război de clasă, dar și unul profund ideologic. CEKA devenea exponentul crucial al cruzimii care punea sub semnul întrebării însăși condiția de ființă umană a celor care se puseseră în slujba regimului. Inițial, actele violente erau publice, asemenea unor lecții pe care trebuiau să și le însușească toți cei care le vedeau. Ulterior, a intervenit discreția pentru că regimul bolșevic încerca să-și creeze o imagine respectabilă și atrăgătoare. Cekiștii deveneau păstrătorii unor secrete valoroase, inclusiv între ei. Profilul călăului cekist era determinant pentru planurile organelor de stat: erau integrați în aceste organe mai ales cekiști în stare să ucidă oameni aproape în fiecare zi. Acest criteriu informal era foarte important, deoarece nu toți cei care făceau parte din comandament aveau această capacitate. Munca lor se desfășura noaptea, consumau cantități considerabile de alcool pentru a amorți și ultima urmă de conștiință. NKVD nu aduce mari schimbări, ci accelerează omorurile în timpul Marii Terori. Asasinările sunt înfăptuite atât în stil clasic, prin împușcare, cât și într-o manieră mai crudă, prin tăierile cu topoare. Un singur călău putea avea în spate un adevărat cimitir. Dacă se ia în considerare cazul lui Blohin, despre asasinatele înfăptuite de acesta s-au pus în circulație cifre precum 10 000-15 000 de persoane. Doar că, în timpul Marii Terori, nimeni nu mai era la adăpost, așa că are loc metamorfoza călăului în victimă și a fost un proces amplu. Un alt scop al acestui regim politic a fost crearea „omului nou”, iar în acest sens a luat naștere Gulagul a cărui funcție principală a fost aceea de a distruge fizic sau psihic «dușmanul de clasă». Greu de stabilit numărul celor închiși în Gulag: Anne Applebaum vorbește de 28 700 000 de deținuți și evaluează decesele la aproximativ trei milioane. Supraviețuitorii au pus bazele unui nou gen literar: literatura concentraționară, iar cel mai cunoscut autor rămâne Aleksandr Soljenițîn cu al său Arhipelagul Gulag. Odată scăpați, cei care supraviețuiau treceau printr-un alt proces foarte dureros, cel al renegării inclusiv de către propria familie, dar și cu lupta morală dacă să povestească sau nu cele trăite.

O altă frământare dureroasă era provocată de întrebarea: să povestească despre tot ce li se întâmplase sau nu? Datoriei morale de a pomeni victimele i se adăugau straniul sentiment al vinovăției de a fi supraviețuit. A scrie despre Gulag era extrem de dificil, căci asta impunea dureros întoarcerea în oroare, dar însemna și eliberarea de o asemenea apăsare.

Despre monstruozități similare se poate discuta și în cadrul regimurilor politice de extremă dreapta, fascism și nazism. În timpul fascismului, apreciază istoricul Frédéric Le Moal, aplicarea cruzimii a cunoscut faze cronologice diferite. Inițial orientată spre exterior, cruzimea fascismului nu se răsfrânge asupra italienilor decât în perioade foarte precise, din 1919 până în 1922 și apoi din 1943 până în 1945, cea din urmă perioadă poate fi considerată cea a etatizării violenței. În ceea ce privește regimul nazist, istoricul Joël Kotek conchide: nazismul este în sine un sistem al terorii, al cruzimii absolute.

Cruzimea a fost un mecanism politic aplicat și în spațiile extraeuropene atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât și în deceniile următoare. Japonia, China, Indonezia, Algeria sunt teritorii în care dezumanizarea a atins cote nemaivăzute în multe alte locuri. Deși aceste fapte istorice sunt puse sub atenție sub lupa trecutului și în prezent asistăm la acte de cruzime inimaginabilă în anumite părți ale globului.

Cartea Despre cruzime în politică. Din Antichitate la Khmerii Roșii este o contribuție istoriografică de mare importanță pentru înțelegerea felului în care a funcționat, de-a lungul istoriei, partea întunecată a politicului. Stéphane Courtois, coordonatorul acestui volum, rămâne un fin analist a cruzimii în istorie, mai ales în secolul al XX-lea.

Despre cruzime în politică. Din Antichitate la Khmerii Roșii de Stéphane Courtois