Şi în cărţi se află zei, dar mai ales Dumnezeu…

John Panteleimon Manoussakis ne propune, în traducerea lui Cristian Vechiu, un fel de cod al bunelor maniere (şi filosofico-estetice) al apropierii de sacru, ba nu, mai corect ar fi chiar al apropierii de Dumnezeu, deşi o sfială firească te cuprinde când este vorba să deschizi un astfel de subiect.

Nu numai pentru că, via Wittgenstein (deseori citat şi el), se dă o replică, simplificând la maxim, prin Jean-Luc Marion, care spune/ scrie: „Ceea ce nu poate fi spus nu trebuie trecut sub tăcere.” Wittgenstein, în „Tractatus Logico-Philosophicus” încheia cu celebra frază: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.”

Replica este pentru… întreaga istorie a apofatismului, ba chiar şi pentru toţi iconoclaştii, născându-se o introducere la o mistică a artelor şi a simţurilor care le percep, cum pot şi ele, călăuzite sau nu de către suflet şi/sau spirit ( ase citi şi raţiune!)!

De fapt se naşte o tensiune creatoare (tehnica scrierii, conceperii tratatului, deoarece este un tratat, este apropiată de tehnica scrierii unui roman elitist, în care naratorul-savant nu se mai complică şi cu relatarea secvenţelor obişnuite ale unei vieţi, cu poveştile amoroase ori de carieră, prea mult cu politica ordinară ş.a.m.d.) între ceea ce se spune de la prima frază („Întrebarea călăuzitoare a acestei lucrări este Cum putem să-l gândim pe Dumnezeu după metafizică?”) şi ceea ce apare la un moment dat amintit ca „Baza posibilităţii trăirii senzoriale a lui Dumnezeu – o trăire înnoită la nesfârşit de Întruparea lui Cristos.” (p.133)

Una dintre mize ar fi rezolvarea acestei dileme, a omului, care se situează între a-l gândi şi a-l trăi pe Dumnezeu, după cum se vede şi din începutul capitolului unu, din prima secţiune a cărţii, p.31-32.

Aşadar, imaginaţi-vă un personaj mare amator de Bruegel cel Bătrân, căutător al lui Dumnezeu sau mai degrabă credincios practicant, părând a fi de acord cu G.K. Chesterton, din care alege un moto al întregii cărţi (al doilea este un citat din Al Patrulea Conciliu Ecumenic de la Calcedon) al cărui final sună aşa:

„Dar a susţine că acest Creator a fost prezent în împrejurări ce aveau loc la puţin timp după petrecerile de amiază ale lui Horaţiu, că a vorbit cu perceptori şi magistraţi în viaţa de zi cu zi a Imperiului Roman, iar că acest fapt a fost transmis cu convingere de întreaga civilizaţie a acelor timpuri, pentru mai mult de un mileniu – acesta este un singur lucru care nu se compară cu nimic altceva din natură. Este singura aserţiune măreaţă şi uluitoare pe care omul a susţinut-o de când a rostit primul să cuvânt articulat… face praf şi pulbere noţiunea de religie comparată.” (p.11, citat din The Everlasting Man)

Trecând peste ambiguitatea unor termeni sau construcţii precum „întreaga civilizaţie” sau „un singur lucru care nu se compară cu nimic altceva”, acel personaj a scris, de fapt, o teză de doctorat (rezultat al cercetării la Boston Colllege – 2001-20059, influenţată, în sens pozitiv şi asumat de către sistemul de gândire al lui Hans Urs von Balthasar, una dintre convingeri, pronunţată la capitolul „Mulţumiri”, p.13, fiind aceea că „Nimeni nu poate dobândi adevărul fără iubire”: Non intratur in veritatem, nisi per charitatem.

Personajul, după cum sugeram, este „obsedat” de Alegoriile lui Jan Bruegel cel Bătrân, în special de „Alegoria Vederii” (circa 1618), „Alegoria Auzului”, la fel, ca şi „Alegoria Atingerii”, toate găzduite de Muzeul Prado. El nu-şi propune o aventură tipică filmelor de aventuri, cu o organizare meticuloasă a unei spargeri şi a unui furt al mileniului, ci doar, folosindu-se de maniera unui Odobescu din „Pseudo-kinegetikos”, de eseu asupra operelor plastice menţionate, să se înşurubeze mai apoi în istoria mai mult sau mai puţin recentă a filosofiei, ajungându-se şi la Platon, dar şi la presocratici (de la Heraclit citire, de aici şi titlul articolului), pentru ca, bine înfipt în materie (scuzată maniera aproape brâncuşiană de a pofti lumea la lectură!), să întredeschidă gardul de nuiele al Paradisului… sentimentului de a fi contemporan cu minunea Întrupării, dincolo de timpuri şi spaţii, militând pentru temporalitatea kairos-ului, utilizând „două resurse majore: fenomenologia şi hermeneutica” (p.23), subiectul fiind, „la urma urmei, Dumnezeu; nu un fenomen religios, nici religia în general, ci Dumnezeu însuşi. Însă încadrarea nu ar trebui să clasifice studiul meu (Nota Bookhub.ro: studiul lui Manoussakis) în domeniul teologiei (înţeleasă ca disciplină de sine stătătoare). Dumnezeu nu stă în nici un caz sub privilegiul exclusiv al teologiei. Încă de la prima filozofie a lui Aristotel, dacă nu chiar mai devreme, Dumnezeu a fost o preocupare, într-adevăr una centrală, pentru gândirea filosofică. Faptul că Dumnezeu apare cu preeminenţă în gândirea metafizică nu trebuie pus pe seama unei deturnări a metafizicii de către biserica creştină, aşa cum mulţi s-au pripit să o facă, ci, conform lui Heidegger, această preeminenţă se datorează originii şi conceperii metafizicii:

«Caracterul teologic al ontologiei nu rezidă deci în faptul că metafizica greacă a fost mai târziu preluată şi transformată de teologia eclesiastică a creştinismului. Dimpotrivă, el rezidă în felul în care, de timpuriu, fiinţarea ca fiinţare a ieşit din ascundere.»

Tocmai această dezvăluire originară a fiinţării în istoria epocală a Fiinţei este cea care ne constrânge să-L gândim şi să-L regândim pe Dumnezeu după Metafizică prin noţiunea de aesthesis.

Cu alte cuvinte, miza (nota a.g.s.: altă miză, măcar aparent!) demersului constă în efortul de a-l desprinde pe Dumnezeu din implicarea Lui metafizică în sfera transcendenţei (epekeina) prin recunoaşterea modurilor în care El ne atinge în imanenţa noastră (en tautha) – o abordare fidelă Întrupării de la un capăt la altul. Cred că la o astfel de idee se referea interpretarea lui Heidegger asupra unui pasaj anecdotic menţionat de Aristotel; în acest pasaj ni se povesteşte cum câţiva străini veniţi în vizită la Heraclit l-au găsit pe gânditor încălzindu-se lângă un cuptor. Ca răspuns la mirarea şi dezamăgirea lor, găsindu-l în asemenea circumstanţe comune, se spune că Heraclit le-ar fi adresat următoarele cuvinte de întâmpinare: Se află zei şi aici.

Heidegger conchide:

Kai en tautha, „şi aici”, în preajma cuptorului, în acest loc obişnuit, unde fiece lucru şi fiece situaţie, fiece faptă şi gândire este familiară şi curentă, adică obişnuită, „chiar şi aici”, în raza obişnuitului, einai theous, „se află zei”.

Cartea lui Manoussakis este dovada clară că şi în cărţi îl putem avea vecin pe Dumnezeu, ca într-un poem de Rilke citat, dacă nu prieten, un superprieten, demonstraţia cercetătorului este seducătoare, adăugându-se unor serii de cărţi care te pot clădi ca super-credincios sau numai super-creştin, evident, şi din ceea ce am citat mai sus, sunt necesare nişte prolegomene sau măcar să fi trecut prin nişte cărţi fundamentale ale filosofiei, pentru a savura întru totul nu numai subtilităţile care apar între La Langue şi la Parole, Limba şi Vorbirea, par exemple, oricum, după cum este citat un Jean-Yves lacoste, „Sensul vine dinspre sfârşit”, nu se dau răspunsuri la întrebări de genul „De ce Dumnezeu ar avea nevoie de Imnuri de slavă”, dar Cartea în sine este un Imn sui generis, care dă aproape un răspuns artistic întrebării asupra posibilităţii limbajului despre Dumnezeu, reconfirmându-l pe Wittgenstein:

„Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.”

Este o ciocnire spectaculoasă a titanilor limbajelor, arbitrată (regizată) cu o eleganţă anume de către Manoussakis, precum în episodul straniu al limbajului din care orice formă de vorbire este eliminată (p.116), unde Saussure şi Barthes intervin şi ei, Limba-Joc capătă puteri sacrosante, cu sclipiri care vin de unde nu te aştepţi, neştiind de pildă nimic despre un Malcom Norman, care afirmă:

„Religia este un mod de viaţă; este un limbaj încorporat în fapte – ceea ce Wittgenstein numeşte un joc de limbaj. Ştiinţa este un altul. Nici una dintre ele nu are nevoie de justificare, nici una mai mult decât cealaltă.”

Dacă vă mai spun că Manoussakis are cel puţin două obiecţii majore la această perspectivă, p.123, prinşi între subiectivitate şi obiectivitate, sigur veţi fi curioşi cum se va putea, văzând, auzind, atingând, trecând şi printr-un capitol „Atinge-mă, nu mă atinge” (aici nu este nici un apropo la un film mai mult decât interesant realizat la câţiva ani după scrierea cărţii), depăşi distincţia „Subiect/Obiect”, poate printr-un Sărut (poate şi brâncuşian, tot m-am referit mai sus la el), propus ca temă filosofică, şi printr-un citat din Sfântul Bernard de Claivaux (la pagina 197):

„… sunt două feluri de oameni care nu pot considera că au primit darul sărutului, cei care ştiu adevărul fără să-l iubească şi cei care îl iubesc fără să-l înţeleagă; de unde putem conchide că sărutul nu lasă loc nici pentru ignoranţă, nici pentru o stare căldicică.”

Dumnezeu după metafizică: o teologie estetică de John Panteleimon Manoussakis