Boris Mercuti, profesor la o importantă universitate, află cu stupoare că tatăl său, pe care nu a reuşit niciodată să-l egaleze din punct de vedere profesional, i-a lăsat moştenire un manuscris-testament. De aici începe o călătorie în timp, din anii ’70 ai regimului comunist pînă într-un viitor îndepărtat, anul 2098, prin intermediul noilor manuscrise care ies la suprafaţă. Personajele acestora se transformă la rîndul lor în naratori, ca într-un joc ameţitor al oglinzilor, iar ficţiunea se contopeşte cu realitatea, modelată după voinţa fiecărui nou Scriptor. Oamenii devin plastilină în mîinile scribului la care se află peniţa, iar lucrurile iau mereu o turnură neaşteptată, cariere înfloresc neaşteptat şi vieţi sînt ruinate nemeritat – toate evenimentele derulîndu-se spre un final surprinzător.
Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este captivant, amuzant şi, nu în ultimul rînd, plin de scene care îţi dau fiori, precum romanele gotice de odinioară.
Codrin Liviu Cuţitaru (n. 8 iunie 1968, Iaşi) este anglist şi americanist, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Predă literatură victoriană, romantism american, istoria coloniştilor puritani în Lumea Nouă şi teorie critică. A fost bursier Fulbright în Statele Unite (1993-1994), visiting professor în Anglia, Germania, Italia (1995, 2000, 2002, 2009, 2012, 2013, 2015) ş.a., directorul şcolii doctorale de Studii Filologice (2009-2012) şi decanul Facultăţii de Litere. Are rubrici săptămînale permanente în hebdomadarul bucureştean Dilema veche şi în Ziarul de Iaşi. E membru în numeroase societăţi academice din Europa şi America.
A scris, pînă în prezent, nouă volume de autor, predominant de critică, teorie, istorie literară şi eseistică. Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile este primul său roman.
-fragment-
Acelaşi decor. În prima cameră, Liana se leagănă absentă într-un balansoar. Camera de lucru este, ca de obicei, goală. În dormitor, Olescu, individualizat de o mină sfîrşită, discută cu un bărbat. Bărbatul are în jur de treizeci şi cinci de ani. E înalt. Poartă blugi şi tricou. În ansamblu, pare bine legat, chiar atrăgător. Arată dezinvolt. Se comportă degajat, ca la el acasă. Lîngă pat, tolănit, acelaşi Beşleagă. Acum trăim un experiment bizar. Sesizăm, din faţă, aceeaşi privire aiurită a cîinelui, aproape stupidă. Văzîndu-l din profil însă, sîntem stupefiaţi. Ochii lui lucesc formidabil, sînt perverşi, bestiali, insinuează aţintirea animalică asupra unei prăzi virtuale. Poziţia cîinelui pare totuşi dezlînată, trădînd apatia. Ea corespunde mai degrabă aerului nătîng pe care fizionomia lui Beşleagă îl revelă frontal. Luminozitatea nu este foarte puternică. Sugerează patologicul. Bărbatul îl priveşte pe Beşleagă cu capul lăsat într-o parte, părînd a se îndoi de ceva. Judecînd după zîmbetul lui dispreţuitor, cocoţat în colţul stîng al gurii, bănuim mai curînd ironia. Cîinele se simte studiat şi devine atent la cel din faţa sa. Îşi ţine gura întredeschisă, iar limba îi atîrnă afară.
— Ascultă! spune bărbatul. Că nu suport schnauzerii uriaşi n-ar fi o problemă. Dar ăsta mai are pe deasupra o trăsătură care mă calcă pe nervi. În mod normal, ar trebui să-mi fie cumva simpatic. E cîinele bunului meu prieten, Victor, are barba bogată, mult mai lăţoasă decît a oricărui alt schnauzer din lume şi, de aceea, se prezintă grotesc. Grotesc în sens jovial, dacă se poate zice aşa. Vădeşte o figură absolut tîmpită şi se gudură dacă-i arăţi doar degetul… Există totuşi un lucru, dincolo de aceste aparenţe, care scapă explicaţiei şi care mă apasă, nu ştiu cum, în subconştient…
Olescu scînceşte în pat şi ridică mîna dreaptă. Bănuim o tentativă de amuzament.
— Îţi spun eu ce ai, rosteşte el, respirînd sacadat. Imaginea lui, de maximă loialitate, lîngă patul meu trezeşte în subconştientul tău scînteia culpabilităţii. De cînd sînt bolnav şi imobilizat, tu, bunul meu prieten, cum precizezi, m-ai vizitat de trei ori, timp de douăzeci-treizeci de minute de fiecare dată (OK, dacă mă gîndesc la Mercuti, teoretic, cel mai bun amic al meu, care nu a venit la mine nici măcar o secundă în acest interval, tu stai bine!), pe cînd Beşleagă nu s-a clintit de aici decît din raţiuni fiziologice.
Bărbatul în blugi pufneşte într-un rîs plin, optimist.
— Hai, nu dramatiza, băi Victorescu! Sper că boala nu te-a făcut feminin. Ai fost macho la viaţa ta, ce naiba! Ştii cît sînt de ocupat…
Olescu rîde, destul de perceptibil, deşi în continuare slăbit. Constată amuzat :
— Eu sînt efeminat, însă, în contrapartidă, pragmatismul tău a depăşit orice limită de toleranţă. Eşti rigid. Vorbeşti prea exact, gîndeşti prea la obiect, eşti prea pe fază, cum spui chiar tu…
Bărbatul face cîţiva paşi. Din cînd în cînd se uită peste umăr la cîine. Nici Beşleagă nu-l scapă din ochi o clipă, răsucind incomod capul după el prin încăpere.
— Stelu, spuse din nou Victor, nu te mai învîrti! Ameţesc. Stai undeva jos, te rog!
Deşi pare indiferent la vorbele bolnavului, continuînd să-l studieze pe Beşleagă, Stelu se opreşte în mijlocul camerei. Duce arătătorul la buze, ca şi cum I-ar fi venit o idee, apoi zice, pronunţînd cuvintele rar, cu claritate:
— În fond, Victore, tu s-ar putea să ai perfectă dreptate. Subconştientul meu reacţionează la imaginea cîinelui acesta. La cum stă el aici, mai precis. Tolănit, fidel… Mult prea fidel.
Olescu devine atent.
— Dar nu e vorba despre culpabilitate. Este altceva, mult mai bizar. Javra asta transmite un mesaj dubios în ataşamentul ei aproape impur faţă de tine…
— Şi faţă de nevastă-mea…
— În fine, faţă de voi. Simt ceva enervant în cerbicia lui, în paza aceasta compulsivă…
— Aş! Nu are impulsul protecţiei. Este cel mai laş cîine din lume. Cînd ieşeam cu el, în ciuda staturii, era fugărit de toate cotarlele. Ca să nu-ţi mai spun că frica lui merge uneori pînă la obscenitate. Am avut odată un schimb de replici tăioase cu un individ. Beşleagă a simţit probabil aerul încărcat şi a dispărut literalmente. L-am găsit acasă, în faţa uşii, agitat. Cînd m-a văzut, a urinat de emoţie.
Stelu pare descumpănit. Revine în partea stîngă a camerei, de unde plecase, apoi se repede brusc spre Beşleagă. Avîntul lui mimează o agresivitate extremă, dar se opreşte la jumătate, cu un metru în faţa cîinelui, izbind înfundat piciorul drept în podea. Beşleagă a sărit, cu un mieunat exasperat, şi, în mai puţin de două secunde, a dispărut sub patul bolnavului. De acolo se aud ţipete ascuţite, sfîşietoare. În prima cameră o vedem pe Liana oprindu-se din legănat şi devenind atentă la istericalele lui Beşleagă. Olescu rîde cu poftă, subit înviorat. Stelu zîmbeşte şi revine, gînditor, la locul iniţial.
— E idiot, spune el. Într-un fel, ai nimerit-o cu numele. „Beşleagă“! Cine a mai auzit aşa ceva? Îmi sugerează un rebut al naturii, un avorton, un piticot.
— Te rog frumos! Din nou o presupunere ratată. Păi, tu ştii ce-nseamnă „beşleaga”? I-am explicat, pe cînd încă mai puteam umbla, şi lui Boris Mercuti!
Stelu face o grimasă interogativă.
— „Beşleaga” era o căpetenie militară turcească, meritorie în luptă. Or, vezi bine că aici nu trebuie judecată sonoritatea cuvîntului, care are, e drept, o nuanţă ridicolă în ea, ci semnificaţia. Schnauzerii sînt cîini ucigaşi. L-am visat cîndva pe Beşleagă o fiară marţială. Din păcate, după cum vezi, s-a întîmplat exact invers. Acum pare caracterizat de fonetica numelui mai degrabă decît de sensul său.
