Să mori din dragoste de viață sau despre cum e posibilă dragostea la mafioți

În 1964, Kitty Genovese murea sub ochii a zeci de martori tăcuți, ascunși în spatele perdelelor, incapabili să intervină. Imaginați-vă scena astăzi, în cvartalul unui oraș oarecare. Blocuri cu foarte multe etaje, în care locuiesc oameni din ce în ce mai însingurați, izolați în propriile lor case, simțindu-se în siguranță doar atunci când comunică online. Privesc știrile și nu se mai miră de câtă lume moare în fiecare zi, singurele tresăriri apar când cifrele sunt impresionante (!) sau când calamitățile naturale se suprapun peste tragediile de familie ale unora dintre semeni. Din 1964 și până astăzi calitatea vieții umane a crescut foarte mult, dar reacțiile noastre la diverși stimuli externi (și extremi) a rămas aceiași. Zborurile în spațiu nu mai sunt o noutate, explorările în adâncuri sunt din ce în ce mai des întâlnite, dar nu știm să detectăm suferința semenilor noștri la timp. Am schimbat legi și am îmbunătățit sistemele de securitate, dar n-am reușit să stăvilim crimele, tâlhăriile, violurile și alte fărădelegi. Trăim într-o lume în care supraviețuirea a devenit stare de fapt pentru mulți dintre semenii noștri, ceea ce nu e nici pe departe semn de adaptare, ci mai degrabă dovadă a neputinței. La toate acestea mi-a fugit gândul când am văzut primele scene din Dragoste și alte crime, în regia lui Theodor-Cristian Popescu.

Scena haotică, dezordinea domnește la propriu, iar în toată marea de obiecte inutile oamenii pendulează, în încercarea de a-și găsi colțul de liniște sau locul unde să poată pune la cale diversiunile sau planurile de supraviețuire. O scenă aflată sub semnul decadenței, multe obiecte par aduse direct din containere, altele sunt într-o stare avansată de degradare sau de o calitate îndoielnică; toate la un loc recompun o lume aflată acum într-o stare avansată de putrefacție. Oamenii sunt după chipul și asemănarea locului: cu haine ponosite, de o origine incertă, doborâți de griji. Luminile (o, da, unul din spectacolele la care efectele de lumini joacă rol cheie în economia construcției spectaculare) sunt mai tot timpul difuze și accentuează senzația de descompunere. O lume din care se salvează cine poate, căci de supraviețuit nu se mai poate pune problema. E lumea lor, a mafioților, a celor care și-au construit o lume mai mică în „burta” unei lumi mai mari. Așa se explică nevoia celor care locuiesc acest univers pus sub semnul fărădelegii de a evada, de a ieși în lumea cea mare, chiar dacă sunt convinși că nici acolo nu le va fi mai ușor.

Un decor construit cu minuție, mai ales că se folosesc tehnici multiple; nu lipsesc filmările live cu telefonul, din diverse părți ale scenei și cu proiecții pe peretele din spate, care devine un uriaș ecran cinematografic, iar personajele devin spectatorii propriilor lor vieți. E ciudat să vezi cum se schimbă din mers perspectiva faptelor și întâmplărilor, cum se schimbă centrul de greutate și devin importante amănunte aparent nesemnificative. Mafioții devin umani, au slăbiciuni, își expun bolile și suferințele, dar habar n-au cum să se descurce cu propriile neputințe, nu știu cum să le așeze în rama propriilor lor vieți. Oamenii vin și pleacă din acest univers prost construit după cum îi cheamă memoria Anicăi (KORODI Janka), sau după cât de importanți sunt ei pentru ea. Unii mai vinovați decât alții pentru eșecul vieții ei. O lume din care ea vrea să evadeze și caută căi de ieșire cu orice preț. Interesant este felul cum a pus accentul Theodor-Cristian Popescu pe una sau alta dintre relații, căci în cea mai mare parte Milutin (PÁLFFY Tibor) este cvasiabsent, dar senzația de omniprezență atât de persistentă: proiecția supradimensionată a feței lui Milutin pe ecranul uriaș, cu accentul pe ochii bulbucați rămâne fixată definitiv în memoria spectatorului. Un joc de nuanțe cu care actorii se descurcă foarte bine; așa se face că cei din sală înțeleg că nimic nu este lipsit de importanță, că firele invizibile sunt mai puternice decât orice și că Anica are șanse să iasă din acest univers cu prețul unei fărădelegi. Sau al mai multora. Stanislav (KÓNYA-ÜTŐ Bence) și Ivana (BOCSÁRDI Panna/KURKÓ Karolina) au partea lor de vină în toată povestea, așa se face că relațiile dintre Anica și cei doi sunt foarte bine definite și pe cât de diferite, pe atât de greu de ignorat. Cu cât se apropie momentul plecării, ieșirii din lumea asta coruptă și pătată cu sânge a Anicăi, cu atât mai mult se aglomerează scena; oamenii vin și pleacă după cum le dictează memoria Anicăi, așa se face că uneori scena chiar devine suprapopulată, căci aglomerată de tot felul de obiecte oricum era. Un rol deloc secundar în toată povestea îl are mama (GAJZÁGÓ Zsuzsa), cariera ei (eșuată) de cântăreață de cabaret este pusă pe tapet de o asemenea manieră încât așază povestea într-o ramă bine definită.

Bésame (bésame)/Bésame mucho/Como si fuera esta noche/La última vez//Bésame/Bésame mucho/Que tengo miedo a perderte/Perderte después sunt versurile care se aud când în surdină, când cântate ca și cum ar fi pentru ultima oară. Ideea de cabaret, strecurată subtil de Theodor-Cristian Popescu prin intermediul costumelor mamei și a ilustrației sonore este menită să-l facă pe spectator să creadă că lucrurile rareori sunt ceea ce par a fi. Foarte bine lucrate rolurile, excelent definite prin construcția relațiilor dintre ele, dar și prin felul cum se raportează la amintiri, prin intermediul obiectelor, a urmelor lăsate de-a lungul timpului. Chiar dacă sunt câteva scene în care senzația de aglomerație persistă (se suprapun prea multe tehnici și celui din sală îi este greu să urmărească firul narativ), în ansamblu spectacolul este unul reușit, care-și face loc în topul preferințelor spectatorilor. PÁLFFY Tibor rămâne în continuare actorul despre care poți spune cu mâna pe inimă că poate juca orice, dar nu poți spune niciodată cu precizie și cum face să-i iasă; cu o charismă greu de egalat și o știință a jocului șlefuită în ani, PÁLFFY Tibor își asumă rolul lui Milutin ad integrum; Milutin cel măcinat de patimi, doborât de propriile slăbiciuni, așa ne este adus la scenă de către PÁLFFY Tibor și este meritul lui Theodor-Cristian Popescu că i-a pus în valoare toate calitățile. Anica (KORODI Janka) face și nu face parte din lumea lui Milutin și această indecizie, această stare duală a ei este excelent construită la nivel de relație; chimia dintre cei doi se reflectă și în relațiile pe care le are Anica cu Ivana și cu Stanislav. Așa se explică de ce, în ciuda distribuției numeroase, spectatorii nu se pierd în hățișul de relații și ierarhii sociale.

Ce i-a ieșit foarte bine cu acest spectacol lui Theodor-Cristian Popescu: spectatorul nu simte nicio clipă nevoia să judece, ci să înțeleagă. Să-i înțeleagă slăbiciunile Anicăi, să intre în mintea lui Milutin și a tuturor celorlalți, astfel încât lumea aceea să devină credibilă. Suntem diferiți, trăim în lumi diferite, dar ca să înțelegem sursa diferenței trebuie să aflăm ce ne desparte. Despre asta este vorba în Dragoste și alte crime, regia Theodor-Cristian Popescu, spectacol intrat recent în repertoriul Teatrului Tamási Áron Sfântu Gheorghe.