Unele povestiri din acest volum cu titlu neobișnuit de frumos se citesc prin strictă raportare la context. Cititorul tânăr are nevoie de o minimă decodare pentru a înțelege o lume care avea ea însăși, prin felul în care a funcționat, o doză de univers ireal. Invitația la discuția de după lectura prozelor din Roșu, roșu, catifea mi se pare evidentă. Coșmarul este greu de explicat celor care nu l-au trăit, dar poate fi descris, în elementele sale esențiale, așa cum dovedesc aceste povestiri despre o vreme când nimic din ceea ce avea să urmeze nu era încă evident.
Temele epocii totalitate, încă dureroase pentru societatea românească, sunt abordate tranșant, ca într-o operație fără anestezie: sărăcia din familiile cu mai mulți copii, politica demografică și consecințele ei dramatice, traiul la bloc, abuzul autorităților, cartierele gri, lipsa libertății elementare, supravegherea generalizată a diferitelor categorii sociale, criza de alimente, lipsa speranței.
Povestirea Jur (1987) are în atenție viața studențească din perioada comunistă. Fetele erau obligate să facă armata, un exercițiu chinuitor din repertoriul clasic al cultului personalității. În timp ce depun jurământul, camera de cămin este spartă și fetelor le dispar obiecte de vestimentație și cosmeticele, nu banii de tren pentru ziua de întoarcere acasă. Interesant este inventarul acestor lucruri greu de găsit în vremea aceea. Ironică este și coincidența prin care exact în momentul demonstrației oficiale a ordinii instituite prin forță se petrece jaful din cămin:
„Uşa se leagănă. În locul yalei, o gaură rugoasă. Inimile le sînt străpunse de schijele de lemn. Mute, cu cămăşile-n mînă și pantalonii căzuți spre genunchi, înaintează precaute. Camera-i spartă.
— Doamne, ce naiba…
Fuga la sertar: banii de tren sînt acolo, cerceii de aur la fel, și inelele, uite şi buletinul, carnetul, uite calculatoarele de buzunar pe birou, uite și casetofonul Orwo la locul lui.
— Ce naiba?…
— Ce naiba!…
— Săpunul Fa!… Fată, mie-mi luară săpunul Fa din săpunieră, era aici…
— Mie dermatograful verde! Ăla metalizat!
— Băi, crema mea!
— Ş-ăla gri!
— Şamponul Palmolive de la Ela!
— Ş-ăla negru!
— Oglinda mea cu păun!
— Oja mea poloneză!
— Impulsul meu!
— Rexona mea!
— Fată, îmi luară toate fardurile! Toate!
— Doamne, fusta de pe scaun! Fată, fustele!
Uşi de dulap lovite de perete.
— Şi-ale mele! Toate!
— Ş-aia verde.
— Sandalele!
— Espadrilele!
— Tricoul cu panda!
— Ştrampii-plasă!
— Bichineii!
— Blugii!!! (p. 161)
Portretele lingușitorilor sunt caricaturizate – prostia se dovedește nemuritoare, pescuitorii în apă tulbure au existat dintotdeauna, susținătorii regimului se bucură de avantaje (sau nu), operațiunea de spălarea a creierelor reușește parțial, discursul oficial nu convinge pe toată lumea, dar, în mare, lucrurile oribile au fost cu putință prin rinocerizare.
Securistul vigilent, personaj din povestirea Ace de siguranță (1988), supraveghează căminul studențesc, responsabil, odios la datorie, nu doar „scrofulos”, cu bunele moravuri. În ochii tinerilor este o prezență grotescă – „o halcă de porc învelită-n costum” (p. 167). Femeile își pierd delicatețea când preiau, în ecou, linia oficială, căpătând trăsături vulgare. Butelcă se emoționează când asistă la paradă. În Roșu, roșu, catifea (1986), operațiunea de curățenie, șefa de la Sanepid, este numită ironic Colonela.
Alte povestiri pot fi scoase din rama epocii comuniste, pentru că prezintă secvențe de viață obișnuită, fără datare obligatorie. Un bărbat suferă de atașament patologic față de obiecte. Rămas singur, omul nu aruncă nimic din ceea ce ține de viața anterioară – jucăriile fetei, bucăți de catifea, cutii cu urme de înghețată etc. Despre felul în care sunt tratate animalele „născute-ntr-o pungă de-un leu” (Zei, 1982), este greu de vorbit până azi.
Vesel pescarul, tristă nevasta (1985) este o povestire aparte, în cheie suprarealistă, – un pește cu ochi rău, mai curând lăuntric, o privește din chiuvetă, apoi din farfurie, pe femeia care îi biruie zbaterile opărindu-l.
Aparte este în Ace de siguranță maniera inversă de construire a povestirii, de la final către început, cu puncte de anticipare și de reluare, o conectare ingenioasă a extremităților textului. Apar în imagini mai întâi umbrela, ploaia, apoi spaima de ceea ce urmează, o pedeapsă întotdeauna nedefinită și, prin asta, mai înfricoșătoare, ziua de luni, muşcatele de la fereastră, cabinetul securistului, ancheta, acele de siguranță, coborârea pe scări, camera de cămin, îmbrățișările pe întuneric, cu frica în sân, cantina studențească, din nou, umbrela.
Sub titlul povestirii Grigore apare precizat anul 1971, ultima povestire, în ordine cronologică, O nespusă ușurare, fiind datată 1990. Scrisul devine, în acest caz, document, ieșind din sfera istoriilor personale pentru a intra în arhiva la care capătă acces orice bun cititor, indiferent de vârstă.
Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:
Veronica D. NICULESCU (n. 1968), scriitoare şi traducătoare. A publicat: Adeb, povestiri (Limes, 2004, Liternet, 2005); Orchestra portocalie, povestiri (Cartea Românească, 2008); Basmul Prinţesei Repede-Repede, în colaborare cu Emil Brumaru (Polirom, 2009); Roşu, roşu, catifea, povestiri (Casa de Pariuri Literare, 2012, Polirom, 2025); Floribunda, povestiri alese (TipoMoldova, 2012); Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014); Cad castane din castani, dialoguri, în colaborare cu Emil Brumaru (Polirom, 2014); Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016); Spre văi de jad şi sălbăţie, roman (Polirom, 2016); O vară cu Isidor, carte pentru copii (Polirom, 2017); Toţi copiii librăresei, roman (ediţia I, Polirom 2020); Luchian. Ochii, sufletul, mâna, biografie romanţată (Polirom, 2020); Iarna lui Isidor, carte pentru copii (Polirom, 2020); Simfonia animalieră (ediţie definitivă, împreună cu Hibernalia) (Polirom, 2021); Pescăruşul de la geam. Jurnalul unui cuib (Polirom, 2021); Grădina pământeană a Prinţesei de Marţi, carte pentru copii (Arthur, 2022); Quilt, povestiri (Polirom, 2023, 2025). Cărţile sale au fost nominalizate la cele mai importante premii naţionale şi au primit Premiul pentru Debut al USR Sibiu (2005), Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă (2013), Premiul „Cercul Literar de la Sibiu”, USR Sibiu (2015), Premiul „Cartea anului”, USR Sibiu (2017), Premiul pentru Proză, USR Sibiu (2021), Premiul Observator Lyceum în cadrul Premiilor Observator cultural (2021), Premiul Cartea Discretă a Anului, ARCCA (2024). A tradus din Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Lewis Carroll, Siri Hustvedt şi alţii. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru Traducere la Târgul de Carte Gaudeamus (2016). Premiul pentru Traducere la Gala Premiilor Observator cultural (2017).
Las mai jos alte fragmente:
„Acolo, odată cu cea de-a treia cameră, a apărut conceptul de Camera a Treia. Căci noi, obişnuiti în două camere, ne-am cam limitat în continuare la traiul în două camere (Lena ar protesta, parcă o aud, care noi?, am vrut noi să ne limităm?). Nu știu cum şi cînd, Camera a Treia a devenit un fel de depozit. Foarte util, dacă înțelegeai conceptul. Găseai acolo tot ce îți trebuia. Dacă îți trebuia ceva, acolo găseai. În curînd Mioara şi mai apoi și Lena au început cu reproşurile. De parcă ar fi fost doar a mea Camera a Treia!…
Apoi, cînd Lena a intrat la liceu și am devenit tot mai strîmtorați erau şi ratele, se produseseră şi incidentele de la serviciu, biblioteca tremura sub noile alunecări de teren, restanțele erau tot mai mari, ne-am văzut nevoiţi să renunțăm la apartamentul cu trei camere.” (p. 137)
*
„La nouă, sosește generalul. Cele mai frumoase flori pentru tovarăşul general. Piuit în microfoane, discursuri, o durere ascuțită-n spinare, hai, că ajungem.
La zece, fetele bat pas de defilare răscolind praful roşu din faţa tribunei, Butelca e rumenă, gata să plesnească de emoție.
La unsprezece, Jur! Jur! E uşor să mimezi. Dar e greu să spui altfel decît în gînd rima atît de repetată în cameră. Nadia şi Natalia, un colț de gard viu, în rîndul din spate, repetă jurămîntul rupt în fărîme, cel puțin buzele lor par că repetă. Doar o clipă se privesc cu coada ochiului la momentul crucial, dar nici una nu îndrăzneşte nici măcar să zîmbească acolo unde se lipea rima cu pupatul în dos. Jur! Să slujesc, să servesc, bine, bine, tot ce vreți voi, numai să se termine.” (p. 159)
*
De undeva de sus, de departe, se auzea helanca verde strigînd biruitoare:
— …Și toate astea, doamnelor şi domnilor, sînt ale noastre. Ale noastre! Cu toții ne-am adus obolul!..
Şi Natalia:
— Noi ni l-am cam adus…
Şi helanca:
— De-acum, de-aici începe o nouă istorie!
Şi Nadia:
— A cam început…
Şi helanca:
— O nouă Epocă de Aur, la care cu toții vom pune măcar o cărămidă!…
Şi Natalia, rîzînd:
— Noi am cam pus…
— Haide!
— Hai!
Afară, în aerul tăios de februarie, fetele se opriră la marginea treptelor să se încheie la toți nasturii, să-și lege bine fularele, s-o pornească spre casă.
Dinspre coadă se auzea şuşotitul:
— Şi mii de tone de marmură…
La doi pași de fete, un malac cu şubă se încheia și el, privind în urmă cu sprîncenele ridicate:
—Fromos, domne, foarte fromos!” (p. 195)
*
„Dar, spuneți-ne, cît din aceste povești e realitate şi cît ficţiune?” Chicotit înghiţit. Tentația de a spune dintr-o răsuflare: „Eu n-am povestit despre mine, eu n-am vrut să povestesc deloc despre mine, eu n-am vrut, eu m-am ferit ca povestind despre ciotul de creion roz să îl pierd în lumea străină și nouă, pe nesimțite, aşa cum îți alunecă din deget inelul în mare şi-l vezi dispărînd, uite-l cum îți alunecă, uite cum nu-l mai poți prinde, uite-l cum nu mai e, doar apă printre degetele răsfirate, doar apă. Nu, nu aşa”. Chicotit cu ochii înapoi la marginea tăioasă a ciobului de amintire. „Și totuşi, ce, cît?” se tot aude întrebarea.” (p. 198)
*
„Ca o povestire să aibă un sîmbure de adevăr, pe care autorul şi l-a amintit, iar acest sîmbure de adevăr să fie înfăşurat de jur împrejur cu un strat de detalii imaginate. Ca o povestire să aibă un sîmbure de adevăr, pe care autorul şi l-a amintit, iar acest sîmbure de adevăr să fie înfăşurat de jur împrejur cu un strat de detalii reale. Ca o povestire să aibă un sîmbure de adevăr, pe care autorul nu și l-a amintit, fiindcă nu el l-a trăit, iar acest sîmbure de adevăr, de alții trăit, să fie înfăşurat de jur împrejur cu un strat de detalii imaginate.” (p. 198)
*
„Pentru că uităm, pentru că uit, pentru că am uitat deja mult prea multe, pentru că ai ştiut cîndva şi nu prea mai ştii acum și te temi că-n curînd n-o să mai știi aproape deloc, pentru că n-ai ştiut nicicînd și nu știi acum şi de-aceea nici n-ai cum să mai știi vreodată, pentru asta se procedează la înălţatul ciobului de amintire înspre cer.” (p. 197)
Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i de Veronica D. Niculescu
Editura: Polirom
Colecția: Fiction Ltd
Anul apariției: 2025
Nr. de pagini: 208
ISBN: 978-630-344-187-0
Cartea poate fi cumpărată de aici.
