Cele douăzeci și unu de baloane

O călătorie cu balonul este spectaculoasă și oferă multe avantaje în comparație cu alte modalități de a străbate spații vaste. Cu balonul, orice traseu devine floare la ureche, putându-se parcurge fără osteneală.

Construindu-și după metode științifice propriul balon cu heliu, la modă în perioada 1860-1890 când se petrece acțiunea, profesorul Sherman se gândește la un drum de poveste, dar nu-și poate închipui ce interes o să stârnească istoria aventurilor sale. Discret din fire, profesorul și Globul, balonul său, devin subiect pe prima pagină a ziarelor. Emoția e colectivă. Cetățenii din San Francisco îl întâmpină la întoarcere cu un covor roșu. Președintele îi trimite profesorului Sherman trenul prezidențial, în semn de apreciere, dar și pentru ca exploratorul să poată susține mai repede conferința de presă așteptată cu sufletul la gură de întreaga suflare a orașului și chiar a lumii.

Mii de baloane în miniatură sunt folosite pentru a împodobi străzile, clădirile, băcăniile în care castraveții și dovleceii sunt transformați, cu ingeniozitate, în baloane. Tot orașul se implică în eveniment: reîntoarcerea profesorului Sherman. Până și doamnele adoptă, renunțând la criteriile estetice, moda rochiei-balon, pentru a fi în ton cu atmosfera generală. Cu privirile lor, cei rămași la sol ajută parcă balonul să capete viteză.

Construit după tiparul romanelor lui Jules Verne, Cele douăzeci și unu de baloane supune atenției cititorului două aspecte importante. Mai întâi, mimarea documentării, constând în invocarea statisticilor și în utilizarea informației pretins științifice, duce, prin rigoarea ei, orice brav cititor în eroare, creându-i impresia că tot ce se povestește s-a întâmplat – că civilizația diamantelor de pe insula Krakatoa a existat, că poți pescui sau poți spăla rufe în Pacific, aflându-te la sute de metri înălțime. Un miez de adevăr există, dar în jurul lui imaginația desăvârșește opera.

„Partea despre insula Krakatoa este adevărată. Există o insula vulcanică cu acest nume în Pacific şi aceasta a fost spulberată în cea mai mare explozie din toate timpurile, astfel încât insula este acum doar jumătate din cât era în 1883. Înainte de explozie, Krakatoa se afla la 1.400 de metri deasupra nivelului mării. După explozie, s-a transformat într-o cavitate submarină, prăbuşindu-se la peste 305 metri sub nivelul mării. Zgomotul exploziei s-a auzit la 4.829 de kilometri depărtare, cea mai mare distanță parcursă de un sunet până atunci. Violența erupției a făcut ca praful, cenuşa şi pietrele să fie azvârlite, în sus, la o înălțime de 27 de kilometri. Norul negru de material ejectat a întunecat o porțiune de cer cu o rază de 241 de kilometri în jurul punctului de erupție. Valurile generate de explozie au atins o înălțime de 15 metri, au distrus nenumărate nave, au inundat și nimicit complet aşezările omeneşti de pe insulele aflate la sute de kilometri depărtare și au produs mii de victime. Această carte este povestea neobișnuitei călătorii a profesorului William Waterman Sherman, a prietenilor săi fabuloși și a vieții bizare de pe insula Krakatoa, care se va încheia cu cea mai zgomotoasă zi din istoria pământenilor.” (p. 16)

Al doilea aspect julesvernian în acest roman se referă la una dintre funcțiile imaginației, aceea de a crea spații utopice sau distopice, oricum, lumi a căror existență ține de alte dimensiuni, păstrând aparența de lume reală. La asemenea spații necartografiate se ajunge accidental și cei care le-au vizitat și pot povesti despre ele sunt puțini. Povestea însăși este unica dovadă a existenței unor fenomene fabuloase, altfel neverificabile, nesupuse probei adevărului. Pe insula unde ajunge profesorul Sherman pământul se ondulează ciudat sub picioare, încât la început profesorului îi vine greu să-și păstreze echilibrul. Dovada minelor de diamante există și e la vedere. La conferința de presă, profesorul pasionat de călătorie poartă la manșetele cămășii doi butoni confecționați din cel mai prețios diamant. Risipiți prin lume, posesorii de diamante își continuă viața fără să atragă atenția asupra lor. Nimeni nu-l contrazice, nimeni nu-i cere profesorului vreo dovadă a celor afirmate, fiindcă nimeni nu pune la îndoială existența altor dimensiuni, altor lumi, precum se vede, deplin integrate teritoriilor deja cunoscute ale omenirii.

Romanul lui William Pène du Bois este interesant prin ingeniozitatea intrigii și prin farmecul personajului conturat în așa fel încât să-ți dorești o reîntâlnire cu el. Protagonistul acestei minunate cărți pline de aventuri fusese timp îndelungat profesor de matematică – ai zice că este suficientă o singură profesie pentru o viață de om. Dar pasiunea, cea a călătoriei, îi permite protagonistului să ia viața de la capăt, cu energia și creativitatea intacte.

Câteva date despre autor găsim în prezentarea editurii:

William Pène du Bois (1916–1993) a fost un scriitor și ilustrator american de cărți pentru copii și tineri. Fiul unui cunoscut pictor și critic de artă, și-a petrecut copilăria și tinerețea în Franța. Dintotdeauna și-a dorit să scrie și să ilustreze cărți și, încurajat fiind de tatăl său, a reușit să scrie și să publice trei titluri de succes până la vârsta de 20 de ani.

A rămas cunoscut în literatura universală pentru romanul Cele douăzeci și unu de baloane, publicat în aprilie 1947, pentru care a și fost distins cu Medalia Newbery în 1948. Ca ilustrator, a fost de două ori laureat al Medaliei Caldecott pentru ilustrațiile la Bear Party (Petrecerea ursuleților) și Lion (Leul).

Las mai jos alte fragmente:

„În primele zile ale călătoriei mele, totul a funcționat, în mare, conform planurilor. Eram relativ mulțumit de modul în care îmi spălam rufele și vasele – agăţându-le de undiță şi scufundându-le în apă. Mă obosea destul de tare să trag din apă un costum ud, dar de fiecare dată constatam, cu bucurie, că ajungea sus aproape uscat. De la o asemenea înălțime, pescuitul se dovedea cam slăbuț. Era prea dificil pentru un pescar de calibrul meu să tragă sus un peşte de la capătul firului de peste 420 de metri lungime și am scăpat mulți peşti înainte chiar de a putea să disting ce soi se prinsese în cârlig. Mă dezmorțeam plimbându-mă pe veranda nacelei – adică așa îmi dezmorțeam picioarele. Pentru brațe, aveam parte de antrenament din belşug tot dând la undiță ca să îmi spăl rufele și vesela.” (p. 61)

„— Dacă ați fi trecut în zbor peste Krakatoa, ați fi fost primul străin care a făcut-o vreodată; ați fi văzut case pe insulă, ne-ați fi văzut clădirile, parcurile și locurile de joacă. Apoi ați fi spus întregii lumii că pe Krakatoa locuiesc oameni. Asta nu ne-ar fi convenit deloc. Un băiat, fiul domnului B., v-a zărit dis-de-dimineață; iar eu am fost trimis pe plajă, cu un pistol, ca să mă asigur că aterizați aici. Am fost desemnat pentru treaba asta, căci sunt unul dintre cei mai buni vânători de pe insulă. Aţi văzut mina noastre de diamante – adică aţi văzut-o pe una dintre ele. Există multe alte parcele neexplorate la poalele muntelui, jur-împrejur, unde pământul nu se mișcă niciodată. Înţelegeţi acum de ce va trebui să rămâneți oaspetele nostru permanent?

— De bună seamă, l-am asigurat.

— Mai încolo, când veți fi avut suficient timp să întoarceți pe toate fețele această chestiune, sunt convins că nu veți mai simți deloc dorința de a părăsi Krakatoa. Deținerea unei părți din mină echivalează cu o avere și o putere absolut fabuloase. Deja sunteți acționar, pentru că proprietatea asupra minelor este împărțită în mod egal între toți cei care știu de existența lor. Puteam să vă fi ucis când ați aterizat pe insulă și să ne păstrăm astfel secretul, într-un mod violent. Suntem norocoși că aici, printre noi, nu există criminali.

Deci acum, că vă aflați pe Krakatoa, ați devenit automat cetățean al insulei. Dețineți o cotă-parte din minele de diamante. Presupunând ipotetic că ați putea cheltui suma de bani care vă revine la prețul actual al diamantelor în alte țări, ați avea de cheltuit un miliard de dolari pe zi tot restul vieții.” (p. 83)

„Le-am transmis celor de la New York Tribune informația potrivit căreia un anume profesor Sherman încercase de curând să zboare cu un balon pe deasupra Oceanului Pacific. Cei de la New York Tribune au căutat în arhiva lor de imagini și au descoperit o fotografie a profesorului Sherman, făcută la fabrica de baloane Higgins. Au trimis la hotelul Murray Hill un fotograf, care a reușit (cu multă bătaie de cap) să-i facă o poză profesorului Sherman. A doua zi, New York Tribune a tipărit cele două imagini una lângă cealaltă, pentru a arăta că era vorba despre una și aceeaşi persoană; articolul publicat pe prima pagină avea titlul „PROFESORUL SHERMAN A NIMERIT ÎN ALT OCEAN” și subtitlul „Refuză să explice cum sau de ce”.

Cele două apariții în presă au fost suficiente pentru a ațâța curiozitatea a milioane de oameni, iar profesorul Sherman, în patul său din Murray Hill, s-a trezit brusc în mijlocul unui ocean de atenție din partea întregii lumi. A primit vizita excepțională a primarului oraşului New York. Cu tot fastul și solemnitatea care puteau fi afișate lângă un pat de hotel în care stătea un explorator bolnav și obosit, primarul i-a înmânat profesorului cheia oraşului. Sherman i-a mulțumit cu prisosință pentru această onoare.

— Şi-acum… a spus primarul. Ar fi prea mult să vă cer, în schimb, să-mi dați – mie, New Yorkului, națiunii, lumii întregi – detaliile uluitoarei dumitale isprăvi?

Auzind asta, profesorul Sherman a simțit că explodează de furie.

— Ieşiţi din camera mea, onorabile primar! a strigat el. Ce manevră ordinară mai e și asta? Încercați să-mi cumpărați loialitatea față de Clubul Exploratorilor mituindu-mă cu cheia oraşului?! Afară din camera mea, vă zic! Şi luați-vă cu dumneavoastră şi toţi prietenii, reporterii şi fotografii!” (p. 24)

„Îmi ocupam timpul cugetând la o sumedenie de modalități în care aș fi putut face asta – excursii cu barca, expediții la Pol… M-am alăturat acestui Club al Exploratorilor, căci mi s-a părut că, până la urmă, ambiția exploratorilor e aceea de a ajunge acolo unde nimeni nu a ajuns vreodată. Într-o bună zi, am început să mă gândesc la un balon în care să plutesc departe de toți și toate. Asta a fost ideea principală din spatele călătoriei mele: să fiu într-un loc unde să nu mă deranjeze nimeni, chiar şi-un an întreg, și cât mai departe de toate chestiunile plicticoase din viața de profesor, cum ar fi orarul zilnic și obligația de a fi prezent în diferite săli de clasă, la ore exacte, săptămână de săptămână.

Am planificat și am făcut schiţe pentru balonul meu în timpul liber, ghidându-mă după încercările altor constructori de baloane. Îmi doream un balon mare, care să mă țină în aer un an sau măcar mai multe luni. Baloanele mari sunt o problemă. Dacă nu sunt proiectate cu mare atenție, vântul le sfâşie în bucăți în timp ce sunt umflate. Odată ce un balon s-a înălţat în aer, acesta opune puțină rezistență vântului, care astfel nu-i mai poate cauza stricăciuni; dar cât timp stă ancorat de sol și este umplut cu hidrogen, se află la mila vântului. Am urmat îndeaproape planurile francezului Giffard, marele inventator de aeroplane, al cărui balon captiv, Clou, este cel mai mare construit vreodată. Dirijabilul său a fost confecționat din şapte straturi alternante de cauciuc și mătase. Mi-am proiectat balonul, pe care l-am botezat Globul, cu patru straturi alternante de cauciuc şi mătase. Balonul meu avea o capacitate de 4.587 de metri cubi, ceea ce înseamnă că era cam de zece ori mai mare decât un balon standard. (p. 50)

Cele douăzeci și unu de baloane de William Pène du Bois