Mihai Buzea, Recrutorii

Colecţia Ego. Proză

Fiindcă există atît de multe biografii ale unor morţi, această carte trebuia să fie biografia unui viu. De pe urma ei, naratorul – cu aspiraţii de scriitor – urmăreşte să scoată nişte bani. Intenţia era ca publicul din România – mai ales cel tînăr, poate lipsit de modele, poate suprasaturat de „modele” – să afle povestea reuşitei lui Săndel. Dar, după o primă variantă scrisă pe baza a peste o mie de fotografii în care Săndel apare mai mult sau mai puţin, naratorul îşi dă seama c-a greşit abordarea şi-şi propune să plece pe urmele lui, din Lume în Nelume, pentru a-i cunoaşte pe oamenii cu care acesta s-a întîlnit şi locurile în care şi-a construit cariera; numai că apare problema de a face rost de bani pentru călătoriile de documentare, aşa că recurge la diverse metode, cum ar fi „cerşuiala” şi campania de strîngere de fonduri online, care însă se dovedesc a fi nişte eşecuri. Cu dezinvoltură şi umor, naratorul perseverează şi izbuteşte să ajungă în Africa (Casablanca şi Marrakech) şi în Asia Centrală, dar rămîne de văzut dacă, după încheierea călătoriilor, „cartea cu Săndel” va fi în continuare despre Săndel.

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor şi vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Caţavencii. Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărţi publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018).

***

Într‑un ianuarie oarecare, acum nişte ani, primesc un mesaj: „Vino repede că m‑a nenorocit“, plus bani pentrubilet de avion de‑ăla scump, luat în ultima clipă. Am decolatde la Otopeni pe viscol, am aterizat la Nisa pe vreme frumoasă,toată lumea era în tricou. Am luat un autobuz, amcăutat hotelul la care‑mi făcuse el rezervare, l‑am găsit cuchiu, cu vai („NiceFleurs“ se numea, undeva prin cartierulGambetta), am lăsat rucsăcelul şi‑am plecat spre hotelulunde stătea Săndel, care se numea „Plaza Nice“, în cartierulRue de France; am întrebat la recepţie, am aflat că eraplecat, am lăsat vorbă să mă sune când poate, am plecatsă văd apusul. Ce era să fac? Să stau în faţa intrării, camilogii, doar‑doar s‑o gândi măria‑sa să‑şi deschidă telefonul?! M‑am plimbat pe Promenade des Anglais ca oricineajunge‑n Nisa prima oară, mi‑am cumpăratun covrig, cămi‑era foame, s‑a făcut târziu, m‑am întors la hotelul meuşi m‑am culcat. Nu puteam s‑adorm: venisem fără bani lamine, ce mă făceam dacă nebunul dispărea ca măgaru‑nceaţă? Cum mă‑ntorceam acasă? Abia pe la două noaptea,două şi ceva, a binevoit telefonul să sune:

— Alo?

— Ce dracu’, Săndele! De ce ţii telefonul închis?

— Am avut nişte probleme. Ce faci acum?

— Dorm. Imaginează‑ţi!

— Ne vedem mâine‑dimineaţă. Aici e micul dejuninclus, mănânci cu noi.

— Pe la cât?

— Opt. Noapte bună!

—Mmm.

Măcar că românii de‑abia atunci fuseseră primiţi înUniune, eu cunoşteam valoarea punctualităţii, aşa că adoua zi eram la Plaza Nice, la ora opt fără cinci secunde;numai bine ca să aflu de la recepţie că aveam un mesajde la Săndel, ceva de genul „Mănâncă singur, eu am treabăundeva“ (nu suna chiar aşa, asta era ideea). Mi‑am făcutcuraj şi‑am întrebat de Isabelle, nici ea nu era acolo, m‑amdus la masă şi‑am mâncat ca disperatul din toate bunătăţile,eram hămesit; atât de mult am mâncat, că mi s‑a făcutsomn, m‑am dus înapoi la NiceFleursşi m‑am culcat. Săte culci la zece dimineaţa, pe un soare orbitor (înţelegeamşi eu, în sfârşit, ce e aia „climă mediteraneeană“!), într‑unoraş zemos ca o mandarină… e semn de ceva. Atunci nuştiam, dar acum ştiu: de frică am dormit în halul ăla. Eramsingur şi habar n‑aveam ce se întâmplă, iar somnul a fostreacţia mea la frică. Acum îmi vine să râd, dar după războimulţi viteji se‑arată.

M‑am văzut cu ei seara. Stăteau într‑un apartament cutrei camere şi un hol mare, foarte ciudată cazare pentruun cuplu, mai mult decât foarte ciudată: într‑o camerădormea Săndel, într‑o cameră dormea Isabelle, în holulcel mare se certau, iar într‑a treia cameră ar fi trebuit sădorm eu, numai că Săndel să răzgândise în ultima clipăşi‑mi făcuse rezervarea la celălalt hotel. M‑au pus în temărapid şi fără fasoane: ei se certau, iar eu trebuia să‑i împac.

— Ce, mă?!

— Ce‑ai auzit!