Recomandări – Dumas deloc prăfuit – „Povestiri de ascultat noaptea” de Alexandre Dumas

Rămân în continuare fanul lui Dumas, fie și doar pentru că în clasa a VIII-a câștigam pariuri că citesc cel mai repede Vicontele de Bragelonne. Literatura franceză pentru copii are câteva nume grele, care nu se lasă întrecute de J. R. R. Tolkien sau J. K. Rowling. În ciuda aparențelor și a modelor trecătoare, Michel Zévaco, Anatole France, Charles Perrault și, evident, Alexandre Dumas, cuceresc și astăzi inimile și mințile copiilor. Poveștile și romanele scrise de ei sunt nemuritoare, în cel mai bun sens al cuvântului. Edițiile noi din cărțile binecunoscute, în traduceri actuale/actualizate, sunt binevenite oricând și editurile nu greșesc când vin cu astfel de propuneri. La vârsta la care părinții aleg pentru ei lecturile, un Dumas va fi întotdeauna printre primele opțiuni, fie și doar pentru a se închega mai repede dialogul despre personaje și aventurile prin care trec acestea.

Editura Paralela 45 propune un volum de povestiri mai puțin cunoscute cititorilor români, Povestiri de ascultat noaptea nu stârnește zâmbetul numai cât îi este pomenit numele. Iar numele lui Octavian Soviany – cel care semnează traducerea – e mai mult decât pașaport pentru succes la cucerit noi fani ai lecturii! De aceea, nici nu fac decât o recomandare a volumului de față! Sunt prea „grele” cele două nume, pentru a mai fi loc de cuvinte de laudă. Povestirile vorbesc de la sine, fie că deschideți cartea la Rusalca din Rin sau la Istoria unui câine. Las două citate pentru întărire și sper că veți căuta după aceea cea mai apropiată librărie. Sau, mai scurt, puteți intra direct pe site-ul editurii, îl găsiți la finalul articolului! 🙂

„Rusalca din Rin

De altfel, în privința reputației, Sfântul Goar are în vecinătate un rival sau mai exact o rivală puternică: zâna Lore, ce și-a împrumutat numele unei stânci uriașe, care se găsește puțin mai sus de ruinele de la Katzenellen și pe care localnicii o numesc Lore-Lei.

Încă de la Koblenz am tot auzit despre această parte a Rinului și mai ales despre legenda plină de poezie care i se asociază, cea mai ciudată dintre toate cele pe care i le oferă fluviul călătorilor pe întregul său curs. Când vasul ajunge în locul acesta, urcă pe punte până și pasagerii cei mai indiferenți, iar echipajul este cuprins de agitația tradițională pe care o întâlnim și pe Ron atunci când ne apropiem de podul Saint-Esprit. Într-adevăr, acolo Rinul se îngustează și se întunecă; cursul lui devine mai iute, căci pe o distanță de cinci sute de pașu, apele lui coboară o pantă de cinci picioare. În sfârșit, Lore-Lei se ridică precum un promontoriu întunecat și vezi ieșind din fluiu vârfurile stâncilor care s-au rostogolit de pe coaste și au semănat locul acela cu bolovani. Lore stătea pe vârful acestui munte.

Era o fată frumoasă, ca de șaptesprezece sau optsprezece ani, atât de frumoasă încât vâslașii care coborau pe fluviu lăsau de o parte grija lopeților ca s-o poată privi în voie, iar bărcile lor se sfărâmau de stânci și nu era zi în care să nu fie deplânsă o nouă nenorocire.

Episcopul care trăia în orașul Lorch auzise vorbindu-se despre aceste întâmplări, atât de des repetate încât păreau rezultatul unei influențe fatale, iar fiicele, mamele și nevestele celor care pieriseră din pricina ei veniseră, îmbrăcate în haine de doliu, s-o învinuiască pe frumoasa Lore de vrăjitorie, așa că aceasta a fost chemată dinaintea scaunului episcopal.

Lore făgădui să se înfățișeze, dar își uită promisiune, astfel că episcopul trimise doi oameni să i-o aducă, iar oamenii aceia o găsiră șezând, după obiceiul ei pe o stâncă. Cânta una dintre acele balade vechi cu care obișnuiesc doicile să-i adoarmă pe prunci, dar se ridică fără nicio împotrivire și îi urmă pe trimișii episcopului.

Nu trecu mult și fu dusă în fața acestuia.

Episcopul avea de gând să o interogheze cu severitate, dar de îndată ce o văzu, fu vrăjit și el de farmecul ei. O privi drept în ochi, apoi o întrebă cu un glas ce trăda mila pe care o simțea pentru tânăra fată:

– Preafrumoasă Lore, e adevărat că ești vrăjitoare?

– Vai, monseniore – răspunse sărmana copilă – dacă aș fi vrăjitoare aș cunoaște niște farmece cu care să-l păstrez pe iubitul meu lângă mine, iar dragul meu n-ar fi plecat. Și eu nu mi-aș petrece zilele și nopțile în vârful unei stânci, așteptându-l și cântând balada care îi plăcea lui.

(…)”