Programul 9G de la TNB este un program dezvoltat special pentru spectacolele regizate de tineri și jucate cu tineri. Deci, te aștepți să urmărești spectacole vii, animate, cu soluții regizorale inedite, care provoacă spectatorii și, de ce nu, care să-i surprindă. Și, din spectacolele văzute de mine până acum, așteptările sunt confirmate în bună parte.
ActOrchestra este un show, din toate punctele de vedere. De neîncadrat într-un tipar – nu-i poți spune musical, după cum nu este nici pantomimă pură -, jocul celor trei actori este unul al prezenței, al lui aici și acum. Mulți spectatori sau iubitori de teatru sunt curioși de cum se face un spectacol, care îi este drumul spre marea premieră; ei bine, ActOrchestra le răsplătește curiozitățile. Dar nu doar că le răspunde întrebărilor (rostite sau nu), ci le mai aduce și un plus de culoare, dată de pregătirea actorilor și de lipsa de blazare din partea acestora.
Spectacolul are deja vechime, e din 2014, dar nu se simte rutina în jocul celor trei, ceea ce spune ceva despre plăcerea de a juca a acestora, dar și despre calitatea actului regizoral în sine. Riscul la astfel de adaptări scenice este ca, într-adevăr, rutina să aducă patină și praf peste haine, gesturi și ce-o mai fi prin scenă. Ei bine, nu: spectatorii au râs cu poftă, au aplaudat frenetic, unii au ținut și ritmul. Cei trei performeri fac o echipă de cinci stele, se simt și se completează reciproc, se invită în centrul atenției unul pe celălalt, ceea ce denotă o bună cunoaștere a jocului, dar și lipsa concurenței dintre ei. Echipa nu se construiește altfel și, mai ales, nu rezistă probei timpului decât așa. Și cei trei, în ciuda tinereții lor, dau dovadă de maturitate în joc, de asumare a momentului și de o bună interacțiune cu publicul.
Favoritul meu rămâne Petre Ancuța și rămân la ideea că el e, dacă putem să spunem asta, liderul echipei de pe scenă. El îi conduce pe ceilalți doi și, implicit, pe sine însuși. El dă tonul de multe ori, el imprimă ritmul și schimbarea. Știu că pentru el muzica face parte din universul lui interior și mare parte din activitatea lui cotidiană este orientată de muzica însăși, de aceea cred că și ceilalți doi, dar și Horia Suru (regizorul piesei) i-au dat lui rolul de lider, dar și de mediator, fie-mi permisă folosirea termenului într-un mod atât de atipic. Mă gândesc la felul cum face ca instrumentele să se completeze unele pe celelalte, la felul cum scena capătă mereu alte dimensiuni, doar pentru că sunetele se rostogolesc într-un anumit mod și pe o anumită direcție. Și toate acestea devin posibile doar pentru că Petre Ancuța (ajutat de Florin Călbăjos și Emilian Mârnea) reușește să manipuleze sunetele. În felul acesta, Bach sau Mozart nu sunt torturați (acolo unde-or fi ei acum) de ceea ce se aude pe scena Sălii Mici a TNB, după cum pudibonzii nu vor fi șocați să audă combinațiile de muzici clasice și muzici pop, ba chiar și rock (excelent momentul!). Și muzica face tot spectacolul! Chiar îl face, de data asta! Pentru că dacă n-ar fi fost alese cum trebuie piesele muzicale și n-ar fi fost combinate adecvat, puteau să fie actorii așii așilor, n-ar fi folosit la nimic pregătirea lor.
Eu am râs cu lacrimi (și cine mă cunoaște știe că e mare, mare lucru asta!) preț de o oră. Semn mai bun că spectacolul e de văzut nu cred că trebuie căutat. Așadar, Sala Mică a TNB – ActOrchestra (în februarie mai are loc o reprezentație).
Creație colectivă
Regia: Horia Suru
Distribuția: Petre Ancuța, Florin Călbăjos, Emilian Mârnea
Costume: Alina Herescu
Producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava în cadrul programului 9G la TNB.
Sursa foto: http://www.tnb.ro/ro
