Oliver Sacks spunea la un moment dat că, în materie de sex, religie şi politică, oamenii cei mai logici şi rezonabili au opinii puternice şi iraţionale. În spaţiul public românesc, cred că putem adăuga liniştiţi şcoala pe lista subiectelor fierbinţi despre care este greu să exprimăm opinii nuanţate, care, prin suplețea lor conceptuală, să aproximeze măcar adevărul.
M-am văzut de-a lungul timpului contrazicând multe opinii ferme şi aparent incompatibile exprimate fie de oameni din afara “sistemului” (scriu cuvântul cu ghilimele tocmai pentru a atrage atenţia asupra faptului că avem de-a face cu o realitate polimorfă şi ireductibilă, nu cu un monolit), fie de oameni din interiorul lui. Între dogma sistemului plin de imbecili corupţi care distrug minţile copiilor şi dogma dascălului ales de Dumnezeu, nerecunoscut şi ostracizat de societatea ireverenţioasă, am încercat să pledez mereu pentru bemoluri, să nuanţez generalizările colţuroase, nu să îndulcesc, ci să fac o pledoarie pentru onestitate şi luciditate, să redau pe cât posibil complexitatea unei structuri socio-politico-economice pentru uzul celor care vor să înţeleagă, să schimbe şi să amelioreze, nu să dea cu pietre sau să se autovictimizeze. Am găsit puţini oameni dispuşi să facă asta.
Generalizarea este o operaţie fundamentală a minţii umane, prin care o caracteristică a lumii este extinsă de la un obiect la o clasă de obiecte sau la o clasă de clase ş.a.m.d. Este şmecheria plantată de evoluţie în mintea noastră pentru a obţine eficienţă cognitivă şi a utiliza informaţiile pe scară largă. Fără generalizare, am fi petrecut întreaga istorie a umanităţii inspectând triunghiuri şi încercând să vedem dacă toate au trei unghiuri. Cu toate astea, atunci când generalizarea se aplică unui sistem prea complex, rezultatul este de cele mai multe ori un fals, o descriere inadecvată şi trunchiată. În principiu, cu cât clasa de fenomene pe care vrem s-o descriem este mai complexă, cu atât descrierea prin simplă generalizare este metoda mai puţin potrivită. Asta, ca să înţelegem de ce operaţia potrivită pentru triunghiuri este nepotrivită pentru oameni. Nu uitaţi că, în fond, toate rasismele şi şovinismele lumii se bazează din punct de vedere logic pe o generalizare nepermisă.
Sistemul de educaţie românesc nu este o excepţie. Tocmai pentru că ce se întâmplă în el este descris prin generalizări atât de criticii din afara sistemului (care, paradoxal, glorifică din când în când câte o excepţie doar în ideea de a-şi confirma stereotipul bazat pe generalizare), cât şi de oamenii din sistem (care accentuează exclusiv exagerările şi minciunile ce se spun despre ei, fără a-şi asuma de multe ori criticile corecte şi substanţiale), nimeni (sau, mă rog, aproape nimeni) nu are astăzi o imagine cât de cât corectă a ceea ce se întâmplă efectiv “la firul ierbii”, acolo unde, de multe ori, sunt decise lucruri fundamentale pentru vieţile beneficiarilor sistemului: copiii şi tinerii. Şi, din păcate, de cele mai multe ori inclusiv încercările de reformă ale “sistemului” au plecat de la premise eronate, obţinute în urma unor generalizări pripite.
Propoziţia compusă este o altă structură logică, o structură complexă, de ordin superior, formată din propoziţii elementare (care nu pot fi descompuse în propoziţii mai simple), prin care se încearcă îndeobşte descrierea unor realităţi complexe. Eu cred că, dintre sistemele simbolice propuse în logica clasică, propoziţia compusă este cea mai adecvată pentru a descrie învăţământul românesc, dacă ne propunem să facem asta cu onestitate şi luciditate. Ca să înţelegeţi: dacă la mine în scară locuiesc trei oameni cu bun simţ, care salută şi nu dau muzica la maxim la ore imposibile şi douăzeci şi cinci care fac altminteri, descrierea corectă a situaţiei se face prin propoziţia compusă “la mine în scară locuiesc 25 de necivilizaţi ŞI 3 civilizaţi”, nu prin generalizarea “numai nesimţiţi la mine în bloc”. De aceea, refuz din principiu să vorbesc despre “clase slabe”, “părinţi dezinteresaţi” sau “copiii din ziua de azi, care nu mai citesc”.
“Sistemul” de educaţie despre care vorbim atât de des, dar în care am schimbat atât de puţin până azi, este un termen comun pentru un spaţiu eterogen în cel mai înalt grad, chiar idiosincratic, compus din mii de fibre despărţite uneori unele de altele mai drastic decât nişte lumi paralele. Între un liceu tehnologic dintr-un orăşel de la capătul ţării şi Colegiul X din capitală este tot atâta diferenţă ca între NASA şi căminul cultural din Pătârlagele. În absenţa unor criterii clare şi operaţionale de performanţă profesională, care să permită ieşirea din şi intrarea în sistem într-un mod firesc şi transparent, “sistemul“ a ajuns să adune în el oameni profund diferiţi, care aproape că încarnează tipologii diferite. Puţine structuri sociale pot adăposti cu aceeaşi permisivitate lichele şi impostori, precum şi idoli și oameni cu vocaţie de sfinţi. De fapt, în ciuda structurilor sale aparent riguroase de îndrumare şi control, “sistemul românesc” de educaţie este un sistem permisiv, din care se iese extraordinar de greu şi în care poţi ieşi basma curată din multe situaţii îndoielnice. În ciuda lamentaţiilor unor profesori că “elevii au numai drepturi”, de fapt, nu se pot numi prea multe situaţii în care acuzaţiile nefondate ale unor elevi să fi dus la încheierea carierei în învăţământ a unor profesori. De fapt, “sistemul” de educaţie este un sistem suficient de permisiv în acest moment pentru a da posibilitatea fiecăruia dintre noi să fie ceea ce este. Este un “sistem turnesol” în care cei ticăloşi vor deveni și mai ticăloşi, iar cei mai umani şi mai buni vor deveni încă şi mai nobili, precum vinul vechi sau picturile flamande.
Aşadar, pentru a nu cădea în păcatul generalizării, folosiţi cu încredere propoziţia compusă. Cred că, pentru sistemul românesc, propoziţia compusă formată numai din conjuncţia propoziţiilor elementare este cea mai potrivită (propoziţii elementare unite prin operatorul logic “ŞI”).Nota bene: o astfel de propoziţie compusă devine falsă şi dacă o singură componentă este falsă. Prin urmare, când vorbim despre şcoala românească vorbim despre profesori care iau şpagă ŞI despre profesori care iau din ultimii lor bani de mâncare copiilor săraci, despre profesori cu maşini luxoase ŞI despre profesori care duc copiii la şcoală cu maşinile lor amărâte, drese an de an din mai nimic, despre profesori nepregătiţi ŞI despre profesori care sunt intelectuali de marcă, despre profesori lăudăroşi şi vanitoşi ŞI despre profesori modeşti şi serioşi, despre profesori care fac meditaţii ŞI despre profesori care stau ore nenumărate și neplătite, pe timpul şi nervii lor, ca să lucreze în plus, despre profesori care abuzează de autoritatea lor ŞI despre profesori iubiţi şi respectaţi fără să fi ridicat o dată vocea, despre profesori pasivi şi docili ŞI despre profesori harnici şi dinamici, despre mediocri ajunşi în funcţii ŞI despre inspectori sau directori excepţionali (cariera mea în învăţământ, atâta câtă este, nu ar fi fost posibilă fără câţiva dintre aceşti oameni). Aş putea continua la nesfârşit. Cred că aţi prins ideea. Dar, ştiţi care sunt veştile bune? Că profesorii dăruiţi şi cu vocaţie nu sunt nici pe departe atât de puţini pe cât aţi crede. Aş spune chiar că sunt majoritari. Experienţa mea de metodist şi de formator îmi permite să spun asta, pentru că am cunoscut destui cât să alcătuiască eşantioane reprezentative. Am cunoscut profesori de la oraş şi profesori de la ţară, profesori tineri sau mai în vârstă, care predau discipline tehnice sau umaniste. Nu, cei mai mulţi dintre ei nu merită dispreţul care li se aruncă.
După modesta mea opinie, nu vom avea un sistem efectiv mai bun până când nu vom renunţa la generalizări, până când nu ne vom asuma problemele sistemului în complexitatea lui ireductibilă, până când nu vom găsi modalităţi de a păstra pe cei buni şi de a ne despărţi de cei slabi (tinerii siliţi în fiecare an să dea titularizări până renunţă, mulţi dintre ei luând nota zece ani de an: adevăraţii învinşi ai sistemului), până nu vom găsi regulile acelea atât de suple şi de înţelepte care să poată stăpâni haosul şi aparenta neorânduială a faptelor, până când nu vom pune oamenii buni acolo unde trebuie, până când nu vom regândi profund sensul actului educativ (şi, dacă tot s-au aprins discuţiile pe marginea noilor planuri cadru, aş spune că discuţia e importantă, dar că miza e mică: desfăşurate la fel, făra modalităţi mai flexibile de evaluare, fără a acorda o plajă mai mare de opţiuni elevului, fără un raport corect între disciplinar şi interdisiplinar, fără gândire critică şi fără discernământ, orele vor fi la fel de ineficiente până acum, iar rezultatele la fel de deprimante).
Pentru că am început pomenindu-l pe Oliver Sacks, am să închei tot cu el. Citind În mişcare. O viaţă, autobiografia lui Oliver Sacks, am savurat două episoade din viaţa de student, la Oxford, a viitorului mare neurolog. Primul, în care Sacks improvizează rezolvarea unei teme ţinând în faţă un caiet gol (am încercat şi eu asta în gimnaziu, rămâne până acum cea mai grea sarcină intelectuală a vieţii mele). Profesorul îl ascultă cu atenţie minute în şir, după care îl pune să repete un paragraf, îi cere caietul şi, văzându-l gol, concluzionează:
„Absolut remarcabil, Sacks, absolut remarcabil, dar data viitoare încearcă să-ţi scrii temele”.
Al doilea episod este cel în care tânărul student intră uşor băut la un examen, rezolvă un subiect din şapte, iese cu o oră mai devreme, şi câştigă un premiu substanţial doar pentru că acel singur răspuns elaborat fusese genial. Cred că putem întrevedea aici reţeta unui sistem educaţional de succes. Reguli raţionale şi echitabile, capabile să reziste secole şi oameni suficient de inteligenţi şi de nuanţaţi încât să ştie exact care sunt acele situaţii (rare, nu mă îndoiesc) când ele pot fi ignorate de dragul unui bine mai substanţial. Deocamdată, în sistemul românesc, nu excelăm nici la una, nici la alta.
Sursa foto reprezentativă: fineartamerica.com – pictură de Henri Jules Jean Geoffroy (crop)
