„Povestiri orientale” – Marguerite Yourcenar

Marguerite Yourcenar este una dintre acele scriitoare ale secolului XX care a influențat ireversibil istoria literaturii universale. Orice carte purtând semnătura ei se vinde foarte bine, atingând cifre de bestseller încă din primele săptămâni. Traduceri noi sau doar reeditări, volumele purtând semnătura ei au priză la public; tinerii găsesc între rândurile scrise de ea suficientă atracție încât să-i cucerească, iar seniorii se (re)întorc la ea ca și când ar fi oaza unui deșert stilistic ce pare că este uneori literatura contemporană.

Volumul „Povestiri orientale” în traducerea lui Petru Creția scos de Humanitas Fiction are toate datele să-și cucerească cititorii: copertă cu o imagine reprezentativă de o frumusețe aparte; redactare și îngrijire excelente, toate acestea făcând din acel volum darul cel mai de preț pentru posesori. Da, chiar îl puteți pune sub brad pe post de cadou de la Moș Crăciun.

Cele zece povestiri cantonează cititorul într-o lume a Orientului mai mult sau mai puțin îndepărtat, plecând din Grecia și Balcani și ajungând undeva în Extremul Orient. Autoarea a ales acest periplu „oriental” după principiul unei geografii sentimentale proprii; plecăm în lunga călătorie a cunoașterii dinspre noi spre ceilalți, dinspre „acasă” înspre cel mai îndepărtate orizonturi. Și călătoria aceasta are și popasuri, are și capcane, are de toate. Pare că pe alocuri, avem și tovarăși de drum, cu care ne înțelegem, vorbim aceeași limbă (chiar, cum de reușim?), dar de cele mai multe ori călătoria asta este una inițiatică, solitară. De aceea mulți consideră acest volum al lui M.Y. ca fiind autobiografic.

Prima povestire ne introduce direct în lumea Orientului Extrem, acolo unde și poveștile au alt miez de înțelepciune, cu mult mai profund, îmi permit să zic, decât la orice altă poveste din spațiul european. Aici ne trezim împrejmuiți de spaima gesturilor necuvenite, de lumea privirilor ascunse și a umbrelor luate drept realitate.

„M-ai mințit, Wang-Fo, bătrâne impostor: lumea nu este altceva decât o îngrămădire de pete confuze, mânjite pe vid de un pictor zănatic, șterse mereu de lacrimile noastre. Împărăția Han nu este împărăția cea mai frumoasă, iar eu nu-i sunt Împăratul. Singurul imperiu în care merită să domnești este acela în care pătrunzi tu, bătrâne Wang, pe calea celor O Mie de Conture și a celor Zece Mii de Culori.” („Izbăvirea lui Wang-Fo”)

Următoarea povestea ne întoarce în Balcani și e scrisă, aparent, într-un stil mai lejer; pe alocuri îmi dă impresia că ar semăna cu bancurile acelea intens circulate sub comunism, cele care ne mai salvau din negura vieții claustrate.

„Arheologul grec, pașaua egipteană și inginerul francez rămăseseră pe puntea de sus. Inginerul își comandase o bere, pașa bea whisky, iar arheologul se răcorea cu o citronadă.” („Zâmbetul lui Marko”)

Și, cu toată această aparentă lejeritate, povestea se încheie într-o notă mai mult decât serioasă, cu o sintagmă demnă de cele mai memorabile citate:

„- Curioasă poveste, spuse arheologul. Dar ne-ai relatat o versiune fără îndoială recentă. Trebuie să existe una mai veche. O să aflu eu.

– Te înșeli, spuse inginerul. V-am spus povestea așa cum am auzit-o de la țăranii satului unde mi-am petrecut iarna trecută, ocupat cu săparea unui tunel pentru Orient Express. Nu vreau să îi hulesc pe eroii dumitale greci, Lukiadis: se retrăgeau în cortul lor într-o pornire de mânie; urlau de durere lângă prietenii lor morți; târau de picioare cadavrul dușmanilor în jurul orașelor înfrânte, însă, vă rog să mă credeți, Iliadei îi lipsește surâsul lui Ahile.” („Zâmbetul lui Marko”)

„Laptele morții” poate fi luată și ca o variantă a legendei Meșterului Manole, una mai balcanică, cu mult sânge curs. Iar după aceea intrăm iarăși pe tărâm extrem oriental, acolo unde trăim pasionant dragostea și ne pierdem rațiunea și sufletul de dragul himerelor.

„Mâini jilave de patimă se vor tot strânge sub migdalii înfloriți, dar niciodată nu se scutură de două ori deasupra fericirii omenești aceeași ploaie de petale. Parcă aș fi un om luat de ape și care n-ar dori altceva decât să dea de-un petec de uscat ca să așeze acolo câteva scrisori îngălbenite, câteva veștede evantaie…” („Cea din urmă dragoste a prințului Genji”)

Și despre himere este vorba și în „Cel care le-a iubit pe nereide”. Ah, și ce dragoste frumoasă!

„Închipuie-ți umila fericire a lui Panaiotis: dragostea frumoaselor, pizma bărbaților și câteodată pofta lor, un ceas de argint, la două-trei zile o cămașă albă ca neaua, frumos călcată de maică-sa, la prânz pilaf și seara, înainte de cină, mastica verzuie și parfumată. Dar fericirea e fragilă și, când n-o strică oamenii sau împrejurările, este amenințată de năluci.” („Cel care le-a iubit pe nereide”)

Dar „Kali” rămâne una dintre cele mai frumoase (re)povestiri a unui basm oriental. Încă o dovadă că talentul literar este pus în valoare de un voluminos bagaj de lecturi și o de neostoită sete de cunoaștere, pe ambele Marguerite Yourcenar avându-le în posesie.

„_ Nici unul dintre noi nu e întreg, zise Înțeleptul. Toți suntem mai multe lucruri deodată, crâmpeie, umbre, năluci. Veacuri după veacuri, toți numai ne-am închipuit că plângem, că ne bucurăm.

– Am fost zeiță în cerul lui Indra, spuse femeia pierdută.

– Dar, fie și zeiță, nu erai mai liberă de înlănțuirea lucrurilor, și nici trupul tău de diamant mai ferit de durere decât trupul tău de carne și de tină. Poate, femeie chinuită, rătăcind înjosită pe drumurile lumii, ești mai aproape de ceea ce n-are formă.

– Sunt ostenită, gemu ea.

Atunci, atingând cu vârful degetelor cozile negre și mânjite cu cenușă, Înțeleptul spuse:

– Dorința și-a arătat propria ei deșertăciune, regretul îți arată zădărnicia părerilor de rău. Ai răbdare, Greșeală din care toți facem parte, Har nedesăvârșit a cărui nedesăvârșire ajunge să se știe pe sine, Turbare care poate nu ești neapărat sortită nemuririi…” (Kali)

„Povestiri orientale” – Marguerite Yourcenar este încă o dovadă că proza scurtă își are valoarea ei incontestabilă; nu e ușor să dai lumii asemenea bijuterii literare, nu îi e dat oricui să scrie precum scriitoarea care a schimbat fundamental modul de a scrie literatură în secolul XX. Ori de câte ori ne îndoim de valoarea unei proze scurte sau nu știm ce loc să-i atribuim în marea lume a literaturii universale, ar trebui să recitim „Povestiri orientale”; în felul acesta ne plasăm în unghiul necesar unei corecte evaluări și, de ce nu, necesare.

Editura: Humanitas Fiction