Povestea unui cățel. Dresor sau dresat?!

Motto: „Dacă vă hotărâți să trăiți alături de un câine, alegerea asta e pentru toată viața. El nu trebuie abandonat niciodată. Asta să vă intre bine în inimă înainte de a adopta unul.” Daniel Pennac

Un câine urât este pictat de stăpânul său. Toate portretele sunt însă frumoase, pentru că făptura cea urâtă a fost privită cu dragoste. E greu să definești detașat frumusețea sau urâțenia, fiindcă într-o relație de conviețuire simțul estetic nu contează așa de mult.

Are coșmaruri. Tresare în somn și urlă. Visează bucățile de viață în care a fost înecat, lovit cu mătura, alungat, rănit. Se liniștește în brațele Pomiței. Câine se liniștește, ca un om, când este luat în brațe.

„—Hienoiul își luă dintr-odată un aer meditativ. O să te învăț un truc, Câine. Un truc foarte important.

Și i se încreți toată fruntea, semn că reflecta foarte profund.

— Da?

— Ei bine, uite despre ce-i vorba. Când ești atât de hidos ca noi doi, tu și cu mine, nu există decât o singură soluție: seducția.

— Ce-i aia seducție?

Tot capul Hienoiului fu acoperit de cutele pe care i le provocase meditația.

— Trebuie să înveți să te faci dorit. Cum anume?

Suspin. Privire lungă. Tăcere.

— O să te învăț și asta.” (p. 102)

Câine primește sfaturi de la Hienoi. Seducția este o formă de dresaj. Când cineva nu se poartă bine cu un câine înseamnă că dresajul a eșuat. Dresajul are un avantaj, fiindcă se elimină factorii imprevizibili. Dar, așa cum învățase Câine de la mama adoptivă, la groapa de gunoi, oamenii sunt imprevizibili și violenți. Când un om vrea să lovească un câine, e bine ca acesta să nu riposteze și să nu încerce să muște. O reacție neobișnuit de blândă din partea câinelui este dezarmantă pentru om. Întorci și celălalt obraz, psihologie inversă:

„—Te așezi, îți iei aerul cel mai cretin cu putință și te uiți la el, cu capul aplecat spre dreapta sau stânga, cu o ureche în sus și cealaltă în jos.

— Și atunci?

— Atunci se domolesc numaidecât și devin blânzi ca niște miei. Nu e niciunul care să reziste la asta, nici chiar cei mai sălbatici.” (p. 102)

Nu e bine să fii dresat, nici să dresezi, la rândul tău pe cineva, fiindcă acest tip de relație implică puterea exercitată arbitrar și instituie raporturi de superioritate și de inferioritate. Umilitoare. Reducționiste. Romanul lui Daniel Pennac este o pledoarie pentru îngăduirea diferențelor dintre specii. Inteligența nu este doar a omului, este a oricărei făpturi care acceptă cu mai multă smerenie decât noi să ne însoțească în vacanță, să ne preia din suferință, să ne înțeleagă și să ne iubească toată viața.

Nu ajunge să dresezi un singur membru al familiei, pe toți trebuie să îi seduci. Altfel, ești în primejdie. Geloși pe legătura dintre Pomița și Câine, părinții pun la cale o ticăloșie. Câine are noroc și, la rându-i, se răzbună pe îndelete, cinematografic, ajutat de toți câinii și de toate pisicile războinice ale cartierului.

Înainte de a fi botezat, Câine le dă și el porecle oamenilor, ținând cont de anumite particularități olfactive, în cazul bărbatului care transpiră mult (Marele Tămâios) sau al fetiței care mâncase un măr și mirosea a proaspăt, miros de copil mic (Pomița) – nu era sezonul merelor, ceea ce înseamnă că Pomița face parte din rândul făpturilor capricioase, cărora nu li se refuză nimic. Dorise măr, primise măr. Dorise cățel, primise cățel, acel cățel, cel mai urât (pentru ea, cel mai frumos), nu altul. Pipărușa este stăpâna casei, o femeie antipatică, fragilă, împopoțonată „ca o gulie”. Câine face deducții impecabile:

„Și atunci fiecare își încerca norocul:

— Rex! propuse cineva.

— Prinț! făcu altcineva.

— Mylord! sugeră un al treilea.

— Wolf! Fidel! Sultan! Caid! Pașa! Baron!

La fiecare propunere, Pomița spunea simplu nu.

Iar uneori binevoia să dea și o explicație.

— E nasol! E banal! E pretențios! Pe toți câinii îi cheamă așa!

Totul până când norul cel negru crapă până la urmă deasupra capului Marelui Tămâios.

— Ei bine, găsește-i tu un nume, dacă ești așa rea și nu-ți place nimic. Ai găsit? Să auzim! Lumea așteaptă!

— Câinele, răspunse Pomița cu simplitate.

— Ei da, câinele! Dar ce nume ai de gând să-i dai?

— Câinele meu se va numi Câinele, explică răbdătoare Pomița.

— Cum așa, Câinele? făcu Marele Tămâios, deschizând niște ochi cât cepele. Ăsta nu e un nume!

— E numele cel mai original, cel mai drăguț și cel mai simplu. Nu cunosc niciun alt câine pe care să-l cheme Câinele. În afară de al meu, adaugă ea cu o privire care arătă că hotărârea ei era luată o dată pentru totdeauna și că n-are de gând să revină asupra ei.” (pp. 68-69)

A avea un animal de companie este pentru unii un capriciu sau o formă de snobism. Există oameni care se laudă cu animalele pe care le au în casă, considerate prețioase prin rasă ori prin alte calități interesante ca subiect de conversație mondenă. Câine își dă seama repede că fetița va uita de el, de îndată ce va găsi alte lucruri care să-i umple timpul. După o primă perioadă când se simțise protejat de iubirea Pomiței, Câine este perfect conștient că viața lui la bloc nu arată prea grozav, mai ales că Marele Tămâios și Pipărușa îl gonesc întruna.

Apartamentul de la Paris nu are curte, nici grădină. Toată lumea trăiește înăuntru, lucru greu de acceptat. Câine cunoscuse libertatea gropii de gunoi, a bulevardelor și a maidanelor. Înăuntru, într-un spațiu îngust, e complicat de trăit, mai ales dacă apar interdicții peste tot – nu e voie în bucătărie, nici în salon, nu în patul Pomiței, nici pe hol, în timpul zilei. Câine este nevoit să se mute dintr-un loc îngust în alt loc îngust, alungat când de stăpâna casei, când de soțul acesteia.

„Până atunci Pomița fusese perfectă. Se arătase atât de amabilă cu el, încât Câinele crezuse că a reușit să o îmblânzească. A mai avut, desigur, un câine, care s-a priceput s-o dreseze.

Dar Pomița nu avusese niciun alt animal. Câinele și-a dat seama de asta de cum a pătruns în apartamentul de la Paris. Niciun câine nu trăise vreodată acolo. Nici vreo pisică și nici vreo pasăre. Și-ar fi lăsat mirosul. Dar apartamentul mirosea numai a oameni. Nu, Câinele a înțeles numaidecât: Pomița venise la adăpost doar dintr-o toană. Acum, după ce-și regăsise camera, jucăriile, prietenii, obiceiurile, lui nu-i mai dădea nicio atenție.” (p. 74)

Câinii au drepturi, ca toate făpturile. Inteligența le îngăduie să rămână în preajma omului și să-l ajute sau să-i creeze probleme, căci câinii au personalitate, au și toane, deși pretențioși peste măsură nu sunt. Au însă și experiențe negative. Puii frumoși sunt vânduți, puii urâți sunt victime sigure. Au nevoie de prieteni, de spațiu, de demnitate. Abandonarea animalelor este un act de cruzime.

Povestea unui cățel ne arată cum trebuie iubiți câinii, așa cum iubești oamenii, dându-le voie să rămână câini, să nu devină mascote, păpuși sau trofee. În Ochi de lup apare, desigur, un lup. Dar în Necazuri cu școala printre personaje se află și un câine care învață mai repede materia de bacalaureat decât adolescentul casei. Și în Micuța vânzătoare de proză stăpânii își iubesc câinele bătrân care visează urât și urlă. Câinii sunt pentru Pennac cum sunt pisicile pentru Murakami. Mesajul minunatei cărți a lui Daniel Pennac acesta e: câinele (orice făptură asemenea lui) nu este cu nimic mai prejos decât omul. Dimpotrivă, uneori dovedește mai multă noblețe, dăruind afecțiune și știind cum să ierte deplin, ca și cum ar uita.

Câteva informații despre autor sunt oferite de editură:

Daniel Pennac, pe numele său adevărat Pennacchioni, s-a născut în 1944, în Casablanca, Maroc. În copilărie a străbătut lumea întreagă împreună cu părinţii (Europa, Asia, Africa), apoi familia s-a stabilit în La-Colle-sur-Loup, în Alpii Maritimi. Astăzi locuieşte în cartierul Belleville din Paris şi predă limba franceză într-un liceu parizian. Este unul dintre cei mai renumiţi autori din Franţa. Cărţile lui pentru copii şi adulţi au fost traduse în toată lumea în peste 30 de limbi.

Povestea unui cățel de Daniel Pennac