„Mai demult, monștrii se hrăneau cu nesiguranța oamenilor; acum mănâncă alături de ei.” Diana Geacăr
*
„Se zvonea că o vrajă cumplită pusese stăpânire pe acest loc, care demult fusese unul vesel, cu case frumoase și copaci înfloriți. Vraja îi ținea prizonieri pe locuitorii săi, care-și pierdeau speranța și nu reușeau să-și mai găsească fericirea, transformând locul într-un ținut al tristeții și al neputinței.” Adina Rosetti
O mașină roșie, foarte modernă, părăsește în trombă cartierul care se întinde până la Muntele de Gunoi. La volan e un vrăjitor. Personajul negativ poartă hanorac cu glugă și se numește Leo. În acest basm modern al Adinei Rosetti, convenția finalului fericit este păstrată. Leo părăsește cartierul într-o mașină extrem de valoroasă, cum sunt de obicei mașinuțele de jucărie purtate în buzunar de băieți. Practic, nu au preț.
Leo este foarte puternic, însă are și o slăbiciune: îi place să se joace kendama. Jucărie tradițională japoneză, kendama a cucerit atenția unei lumi întregi. Astăzi există un campionat mondial de kendama, iar jocurile implică o diversitate de scheme și cer dexteritate.
Despre copilărie este vorba în cartea minunată a Adinei Rosetti. Inocența îi face pe acești puști din Ferentari imuni la nedreptate. Nu se simt diferiți, de fapt, nici nu sunt. Aud și văd în jur povești de familie. Au tot felul de obiecte la care țin mult și pe care le poartă cu ei, ca să le dea curaj. Ionuț are o kendamă primită în dar de la bunicul său. Diana are pasiunea care o ajută nu să danseze, ci să plutească. Au imaginație și o folosesc spre a elibera Aleea Duhurilor de sub puterea norilor tristeții.
Copiii sunt peste tot la fel: pot schimba lumea folosindu-se de superputeri. Nu trăiesc toți în familii îndestulate, unii sunt crescuți de bunici, fiindcă părinții sunt despărțiți sau nu au timp. Discriminarea există, deși nu este conștientizată. Cartierul-ghetou are frumusețe și urâțenie în egală măsură. Cu toate acestea, când este vorba despre candoare, toți copiii sunt la fel.
Visurile le sunt întregi. Cu puțină șansă, acești copii pot deveni ceea ce visează, niște supereroi. Ionuț vrea să fie vlogger de succes. Eliza vrea să devină profesoară de matematică. Hairstylistă sau judecătoare este răspunsul Dianei. În cartierul lor, pe Alee Duhurilor, multe suflete sunt furate și cineva trebuie să pună capăt acestei nenorociri. Andrei va deveni pilot de curse. Cineva trebuie să spună povestea copiilor din Ferentari. Marina știe că, spusă de ea, povestea va fi ascultată.
„Vocile lor răsună vesele, se topesc laolaltă cu sunetele cartierului și, mai departe, se pierd în vuietul de neoprit al unui oraș agitat, cu mii de povești. Iar una dintre ele începe chiar așa: A fost odată în Ferentari…” (p. 69)
Am căutat videoclipul celor de la Noaptea Târziu, o formație de adolescenți. Refrenul a rămas, despre trupă nu se mai știe aproape nimic. În Ferentari, puștii de la bloc se strâng să-și demonstreze iscusința în mânuirea kendamei și rostesc cuvintele purtătoare de noroc:
Tot timpul port kendama după mine
Și-am mai multe, să-mi iasă schemele bine.
(p. 64)
Pasajul meu preferat din carte are legătură cu școala și cu cititul poveștilor. În jurul povestitorului, ceilalți se strâng în cerc:
„Marinei îi plăcuseră dintotdeauna poveștile. Le citea fraților ei mai mici și era cea care se bucură cel mai tare atunci când primea cărți noi. Pe unele le citise de ate două-trei ori și visa să se facă o povestitoare. Așa că nu-i de mirare că-și alesese că obiect magic… o carte de povești. Nu știa cum avea să-i folosească o carte de povești aici, în acest loc în care nu mai călcase niciodată și despre care auzise numai lucruri înfricoșătoare. Îi era puțin frică, așa că se așeză pe o bancă pe jumătate ruptă, cu cartea în poală. În câteva secunde, o mulțime de copii o înconjurară; erau cenușii, ca toate făpturile din acest tărâm ciudat, și aveau aceleași priviri triste.
— Vreți să vă citesc o poveste? întrebă ea, cu glas timid.
Copiii nu-i răspunseră, dar Marinei i se păru că deslușește o sclipire de curiozitate în ochii lor. Le citi vreme de câteva ore, până când termină toată cartea. Povești cu zâne bune și cu prințese adormite, cu regi și cu castele, cu balauri cu șapte capete și cu feți-frumoși care ies întotdeauna învingători, cu motani care vorbesc și cai fermecați care zboară. Erau poveștile ei preferate și le citise dintr-o suflare, una după alta. Când termină de citit, copiii o priveau bucuroși și însuflețiți. Cenușiul din ei începuse să pălească.
— V-au plăcut? îi întreabă Marina.
— Foarte mult, răspunseră ei. Nu am mai auzit povești până acum… Unde se găsesc?
— Păi… în cărți. La școală.
— Nu am fost niciodată la școală, răspunseră copiii.
— A, trebuie să mergeți, o să învățați să citiți și o să puteți citi singuri. Poate o să aveți o doamnă drăguță care o să vă spună povești, așa cum am eu.” (pp. 49-50)
Citind cartea asta te emoționezi, chiar dacă nu știi exact o schemă kendama, atunci când recunoști printre rânduri câte ceva din magia lui Salman Rushdie, cel din Copiii miezului de noapte ori din Luka și Focul Vieții. Sau, mai aproape de noi, din Sirina și alți monștri din Saad, cartea Dianei Geacăr. Iar când griurile sunt alungate de culoarea basmelor, ajungi în Cartea fetiței-vampir, proza Adina Popescu. Și înțelegi că cei mici pot schimba lumea.
Câteva informații despre autoare găsim în prezentarea editurii:
Adina Rosetti (n. 1979, Brăila) este scriitoare și jurnalistă. A crescut înconjurată de povești și de cărți, avându-i ca povestitori pe bunicii și părinții ei. A absolvit o facultate de economie, dar pentru a se apropia de pasiunea ei, scrisul, a făcut apoi un curs post-universitar de jurnalism la Universitatea București. A scris articole pentru diverse publicații, printre care Dilema veche și Time Out. Debutează în 2010 cu romanul Deadline, urmat în 2015 de volumul de proză scurtă De zece ori pe buze.
A publicat în 2014 cartea pentru copii Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, cu ilustrații de Cristiana Radu, căreia i-a fost decernat premiul „Cea mai frumoasă carte pentru copii și tineret“, în cadrul galei „Cele mai frumoase cărți din România“. Cartea a fost dramatizată de teatrul pentru copii Momolino și se joacă în București. Premiul Uniunii Scriitorilor din România „Cartea pentru copii și tineret 2018”.
Povestea kendamei pierdute. O istorie din Ferentari de Adina Rosetti
Ilustrator: Irina Dobrescu
Editura: Grupul Editorial Art
Colecția: Arthur
Anul apariției: 2020
Nr. de pagini: 72
ISBN: 978-606-788-953-6