Exil – între salvare și eșec uneori nu-i nicio diferență

În timpul spectacolului, din când în când, este pomenit titlul unei cărți despre trauma transgenerațională. O teorie relativ nouă, care validează parțial eșecurile copiilor sau nepoților prin raportare la traumele părinților și/sau bunicilor, accentul fiind pus exclusiv pe relațiile din interiorul familiei. Ca orice teorie, are limitele ei și evident că și sfera de aplicabilitate a acesteia este limitată. O teorie din domeniul psihologiei care nu pune în discuție în niciun fel influența relațiilor sociale stabilite de individ de-a lungul vieții, calitatea acestor relații și felul cum reușește (sau nu) să-și pună în evidență aptitudinile (despre care se știe că sunt doar pe jumătate moștenite) sau felul cum îi este influențată evoluția profesională de factorii de mediu social. Adepții acestei teorii susțin că o astfel de traumă se transmite până la trei generații, cu alte cuvinte – dacă luăm ad litteram informația furnizată de teoreticieni – cei născuți într-un mediu marcat de abuzuri de orice natură nu au nicio șansă să se vindece sau să se dezvolte normal. Din fericire, realitatea contrazice această teorie: nu cred că există istoric de familie în care să nu găsim tentative de suicid (din cauze diverse), patologii psihice sau comportamente antisociale (inclusiv agresivitate scăpată de sub control), dar asta nu înseamnă că toți membrii familiei trebuie să poarte cu ei traumele înaintașilor sau să aibă depresii sau stări anxioase generate de fapte din trecut (faptele congenerilor, să fim bine înțeleși).

Există la ora actuală în discursul public o tendință supărătoare de generalizare a acestor fenomene: dacă facem parte dintr-o anumită societate, automat toți membrii acesteia trebuie să fie traumatizați, abrutizați sau, din contra, lipsiți de griji, senini și împăcați cu soarta. Am întâlnit această generalizare pripită din ce în ce mai des în spațiul public românesc: regimul comunist este invocat drept principală cauză pentru tot ce nu merge bine în România contemporană, ignorându-se total faptul că în 30 de ani se puteau produce foarte multe schimbări în bine (din toate punctele de vedere); toți cei care au supraviețuit regimului comunist sunt fie victime traumatizate, fie sunt depresivi, anxioși sau chiar bolnavi psihic. Dar se ignoră voit că natura umană este diversă și că nu toți indivizii stau prost cu capacitatea de adaptare sau cu instinctele de supraviețuire. Unii sunt mai rezistenți la factorii opresivi, alții transformă limitările în soluții de adaptare etc. Din păcate, în Exil, spectacolul Alexandrei Badea gândit special pentru trupa TNB, am regăsit această generalizare pripită, generată de o asumare denaturată a teoriei de care pomeneam mai sus. Așa se justifică senzația de inadecvare care m-a însoțit tot timpul reprezentației.

Textul este scris de Alexandra Badea, o autobiografie combinată cu mărturiile actorilor. Stabilită în Franța de 20 de ani, ea își ficționalizează biografia, combinând experiențe personale, frustrări și trăiri intime cu cele ale actorilor. Fiindcă a fost pomenită de câteva ori cartea de la care a plecat ideea spectacolului, îmi permit să afirm că spectacolul ar fi arătat cu totul altfel dacă din echipă ar fi făcut parte un sociolog (specialist în problema migrațiilor – cauze, teorii, efecte etc.) și un psiholog. Spectacolul ar fi căpătat mult mai multă coerență, din toate punctele de vedere, dar mai ales estetic. Deloc de neglijat absența unui documentarist din echipa de creație: genul acesta de spectacole, bazate pe mărturii, fapte reale și evenimente istorice trebuie atent documentate, fundamentarea (ancorarea) mărturiilor personale într-un cadru socio-politic mai larg cere distanțare/obiectivare, tocmai pentru a se obține perspectiva adecvată. În acest mod prejudecățile, stereotipurile și generalizările nu sunt perpetuate. A nu se înțelege că nu înțeleg intenția regizoare de a evidenția felul cum se pot perpetua unele traume de-a lungul generațiilor și cum acestea pot afecta integrarea socială a membrilor unei familii în societate. Dar totul a rămas la nivel de intenție, pentru că tot timpul reprezentației (mai ales în partea a doua) am avut senzația unui amestec nedefinit de idei, niciuna finalizată.

Istoria unei familii de români, marcată de instaurarea și evoluția regimului comunist. Prima generație a avut de suferit din cauza opresiunii directe: familia s-a trezit peste noapte în casă cu o altă familie, despre care nu știau nimic și cu care nu împărțeau aceleași valori. Se pomenește despre originile evreiești ale mamei, despre deportări și supraviețuiri în condiții inumane. A doua generație se desprinde treptat de acest univers și încearcă să-și croiască propriul drum în viață; în ciudat diferențelor, cele două familii ajung să-și unească arborii genealogici, prin căsătoria descendenților direcți. Cea de-a treia generație este cea născută în afara țării, mai precis în Franța. O generație care vrea să se întoarcă în țara de origine a părinților, să-și cunoască rudele și să înțeleagă câte ceva din motivele emigrării. Povestea nu este cursivă, momentele povestirii nu sunt în ordine cronologică și n-ar fi greu de urmărit firul narativ dacă ar exista câteva elemente de reper. Generațiile se diferențiază prin vârste (evidente mai ales la nivel de machiaj), costume (suficient de bine puse în corelație cu decadele secolului trecut), dar nu și prin limbaj, ceea ce creează confuzie. Pe de altă parte, personajele n-au trasee bine puse la punct din punct de vedere vizual.

Există câteva „baze”, centre de acțiune, dar care nu sunt foarte bine legate de personajele cărora le aparțin; nu știi cine „locuiește” sau a locuit, de fapt, în acel loc și în ce perioadă. Asta face dificil de urmărit evoluția personajului în sine, dar și relațiile fiecăruia cu ceilalți. Detalii biografice ies la iveală în momente nu tocmai fericite, conflictul se transformă într-o suită de câteva conflicte secundare, care au legătură și care generează efecte greu de controlat. Se aruncă reproșuri, se acuză și se spun vorbe grele, care au sens, dacă sunt luate separat. Dar când se adună toate la un loc, par dintr-odată prea multe, iar senzația trăită de spectator este asemănătoare cu a celui care se uită la știri: toate senzaționale, dar niciuna care să impresioneze cu adevărat. Istoria exilului membrilor celor două familii se complică pe măsură ce personajele intră și ies din scenă. Detalii care aglomerează (nu complică) povestea de bază: exilul și cauzele acestuia. Până la urmă, vorbim despre un exil politic, generat de un regim politic opresiv (anihilarea drepturilor și libertărților personale) sau de un exil personal(izat), cauzat de o inadaptare/inadecvare la contextul socio-politic? Mi-ar fi plăcut să văd cum se adună personajele în jurul ideii de exil, cum le unește exilul, căci în fapt acesta este singurul lor element comun: unii și-au dorit să plece în exil, dar n-au reușit, alții au plecat, dar nu s-au adaptat, iar cei mai puțini se întorc într-o țară pe care n-o cunosc, dar de care-i leagă ceva și anume părinții sau bunicii.

Exil se joacă la Sala Ion Caramitru. Un ecran supradimensionat îi face pe actori să pară mici, pierduți în propriile lor vieți. Recunosc că de la un punct încolo am refuzat să mă uit la ecran și să urmăresc jocul actorilor, până la urmă eram la un spectacol de teatru, nu la film. Am vrut să văd cum se construiesc relațiile dintre personaje, cum ajung acestea să împartă spațiul și povestea. Au fost multe momente când distanțele dintre actori păreau uriașe, incomensurabile și nu pentru că-i despărțeau câțiva metri, ci pentru că poveștile lor nu se regăseau într-un punct comun, n-aveau niciun punct de tangență. N-am înțeles de ce se joacă Exil pe Scena Mare a TNB; așa cum este construit spectacolul, scena devine un spațiu uriaș, căruia nu i se dă valoare artistică. Înțeleg perfect ideea de spațiu ca exil, teritoriu necunoscut, dar de la idee la constructul spectacular în sine este o distanță pe care regizoarea n-a parcurs-o.

Un spectacol greu de încadrat din toate punctele de vedere, Exil va rămâne în istorie ca revenirea (după niște ani de absență) Alexandrei Badea acasă. Un spectacol despre care se va vorbi, din foarte multe puncte de vedere, dar de la care eu am plecat cu foarte multe întrebări și aproape niciun răspuns.

***