Recunosc dintru bun început că îmi place să citesc eseuri elaborate, bine structurate, scrise impecabil din punct de vedere tehnic, dar care să aibă și  o doză consistentă de ludic. De aceea citesc cu plăcere eseurile scrise de Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu și, nu în ultimul rând, pe cele ale lui Valeriu Gherghel.

Valeriu Gherghel este singurul dintre eseiștii menționați care a dedicat sute de pagini lecturii ca act în sine și de sine stătător. Lectura ca relație între cititor și text(ul scris de un terț) presupune o hermeneutică pe cât de neașteptată, pe atât de fecundă. Nu e puțin lucru să te întrebi cum au devenit posibile lectura și interpretarea unui text oarecare, în ce condiții și unde trebuie să citim anumite cărți, astfel încât să fim siguri că mesajul ascuns a fost identificat într-un mod adecvat. Iată un pasaj despre Cântarea cântărilor:

„Cum să așezi alături de imprecațiile profeților, de umilința orgolioasă a psalmilor și de severitatea Deuteronomului o astfel de izbucnire licențioasă? Savantul rabin însă nu poate să recomande o lectură figurată, întrucât o atare lectură nu stă în cutumele lui exegetice. Așadar, el are în față, aparent, numai două posibilități: să recomande distrugerea poemului și uitarea lui sau să propună versetelor (și poemului întreg) o semnificație (secundă), care să-l salveze de prea intensa-i senzualitate. În ambele cazuri, se ajunge la același rezultat. Frumusețea inițială, mult prea insolentă a poemului, e nimicită” (p. 123).

Valeriu Gherghel descompune întrebarea inițială în cel puțin alte trei întrebări mai mici, pentru că, firește, unui hermeneut adevărat i se relevă mereu și mereu noi unghiuri de abordare ale unei teme de reflecție ce rămâne constantă. De aici și structura volumului Porunca lui rabbi Akiba: I. Tolle lege: ia și citește!; II. Lectio divina: lectura sacră; III. Speculum mundi; IV.  Quis este homo hic: cine este acest om?. Cele patru părți ale volumului sunt inegale ca întindere, dar nu și ca valoare. Ce au în comun sunt reîntoarcerile la vechile scrieri sacre sau profane (vechi în sensul de fundamentale). Pentru ca acribia să fie constantă și prezentă, autorul nu uită să pună alături de citatul în limba originală traducerea în română, inclusiv numele celui care a realizat-o. Aparatul critic al volumului este unul excelent alcătuit, cu o atenție pentru detaliu demnă de editurile cele mai prestigioase. N-ar strica traducerea și publicarea lor la o editură din Occident.

Ineditul volumului Porunca lui rabbi Akiba constă (și) în felul în care Valeriu Gherghel recontituie o lume dispărută sau prea puțin cunoscută. Eseistul ne face părtași la o lectură inițială, la care noi n-am avut cum să fim prezenți (lectura Divinei comedii, a romanului Don Quijote, să spunem). El încearcă să reconstituie condițiile inițiale. Aflăm cum se citea în antichitate, unde (în ce locuri, cu ce prilejuri), care erau ritualurile aferente, cât de mult conta suportul pe care era scris textul, cum arăta o carte: primele cărți au fost scrise pe papirus și aveau forma unui sul, numit rotulus; abia mai tîrziu cartea a devenit codex. Surprinde faptul că unii scriitori din Antichitate (de fapt, marea majoritate) nu-și scriau singuri textele, ci le dictau scribilor. Despre Origen se spune că avea 7 ajutoare (tahigrafi).

Trecând la Evul Mediu, situația se schimbă dramatic în unele privințe. Valeriu Gherghel are îndrăzneala să ne introducă în lumea din spatele cutumelor și a tot felul de restricții și să ne aducă în fața ochilor texte uitate sau deloc cunoscute. Din acest punct de vedere, părțile a doua și a treia sunt cele mai revelatorii pentru cititorul mai puțin avizat sau neinițiat în lecturi filosofice sau teologice. Texte care inițial erau destinate unui circuit închis – din motive tehnice, nu exista tipar și multiplicarea se făcea de mână, dar și din motive ce țin de un ritual al lecturii – astăzi capătă cu totul alte sensuri. Valeriu Gherghel ne ajută să descoperim câteva dintre acestea, pentru ca mai apoi să ne conducă la sursă: vom căuta la rîndul nostru textele și le vom citi. Eseistul nu se oprește la spațiul european, după cum  nu uită să trateze cu o fină ironie subiecte serioase. El comentează, astfel, o carte a sfântului Augustin înscrisă în piatră, pe pereții unei biserici:

„Circumstanța presupune, evident, o carte de mici dimensiuni. Vizibilă tuturor. Inalterabilă. Mustrătoare. Și amintindu-le foștilor eretici, după condamnarea lor formală, prin decretul lui Honorius, formula exactă a adevărului ignorat. De ce a fost totuși fixată în piatră, într-o modalitate lapidară? Ar fi mai multe ipoteze. Cartea sfîntului Augustin este, în primul rând, un semn al triumfului (pentru ortodocși), un semn al înfrângerii (pentru eretici). Imobilitatea ei previne și, în același timp, umilește. Depinde din ce parte o privești. În al doilea rînd, materialul cărții sugerează ideea enunțului perpetuu, a textului etern, a adevărului intangibil. Cînd editezi o carte în piatră, o gîndești neclintită și perenă asemenea pietrei. Pentru un motiv asemănător, decalogul a fost scris și el pe două table de piatră, ale mărturiei, de însuși degetul lui Dumnezeu (Exodul, 31: 18). Și, în al treilea rând, o carte de piatră exclude intervenția mistificatoare a ereticlor. Litera nu se mai poate modifica după plac.” (p. 183)

Interesante mi s-au părut a fi și modalitățile specifice prin intermediul cărora Valeriu Gherghel aduce în actualitate subiecte și cărți ce păreau uitate definitiv (Ce citesc îngerii este un exemplu). Autorul are un discurs mereu adecvat (și aplicat la obiect), nu-l poți acuza de părtinire și/sau inapetență pentru un anumit tip de interpretare. Nu este „partinic”, nu recomandă o singură modalitate de lectură, dar nici nu-și declină unele înclinații personale. Surprinzător pentru cine nu-l cunoaște pe autor este faptul că nu uită să aducă în discuție un lucru esențial atunci când vine vorba de ceremonia lecturii: plăcerea.

„Plăcerea nu depinde, cred, de numărul anilor. Și nu e afectată negreșit de temporalitate, cum crede Roland Barthes. Pentru acest temei, în multe privințe, am rămas un cititor ingenuu, care trăiește intens peripețiile Isoldei și ale lui Tristan, deși ignoră în parte preceptele dragostei curtenești, codificate de Andreas Capellanus, către 1186, în De amore.
Și nici nu pricepe în profunzime simbolurile…” (p. 86)

Așa este. Lectura este fundamentul cunoașterii, modalitatea principală de a acumula cunoștințe. Dar omului îi sunt date și emoțiile și sentimentele, deci și plăcerea. Se știe că-ți aproprii necunoscutul dacă acesta este și ispititor, iar inițierea  are loc ca primă etapă dintr-un adevărat ritual care devine perpetuu. Așa au ajuns la noi scrieri foarte vechi, enciclopedii care presupun ani de muncă asiduă și sacrificii enorme ale celor care au contribuit la elaborarea lor. Dacă n-ar fi fost pic de plăcere în munca enciclopediștilor de odinioară, noi n-am fi fost astăzi capabili să vorbim despre Porunca lui rabbi Akiba. Pe de altă parte, cartea lui Valeriu Gherghel poate fi privită și ca un soi de manifest împotriva superficialității, a grabei și lipsei de ridicol de care se fac vinovați mulți dintre cei care se plâng astăzi că nu se mai citește, dar expediază subiectul în spatele a două sau trei recomandări lipsite de substanță. Veți găsi în acest volum o mulțime de sugestii de lectură, cărți din foarte multe domenii, studii de specialtate, inclusiv (sau mai ales) literatură de cea mai bună calitate. Valeriu Gherghel nu le recomandă explicit, ci doar le aduce în atenția cititorilor sub forma unor note sau comentarii. Porunca lui rabbi Akiba oferă în multe locuri un umor hâtru, inocent. Cunoscuta autoironie a autorului te face adeseori să izbucnești într-un râs sănătos.

Porunca lui rabbi Akiba de Valeriu Gherghel

Editura: Polirom

Colecția: Eseuri și confesiuni

Ediția: a II-a revăzută și adăugită

Anul apariției: 2019

Nr. de pagini: 328

Cartea poate fi cumpărată de aici.

ISBN: 978-973-46-7875-4

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura