Poezia – o altfel de piele învelind singurătatea… (impresii de lectură)

Nu voi scrie o recenzie, ci un text care se naște în interiorul textelor din cel mai recent volum de versuri al Vioricăi Răduță, să nu mă iubești să nu mă urăști de la os, un titlu-poem în sine, de astfel. De trei ori am citit cartea și de fiecare dată impresiile de lectură se modificau, grila de receptare devenea alta: poeme de dragoste? Sau poate despre șuierul-stilet al timpului, al singurătății și al morții? Poezie a corpului, cu asimetrii evidente, în exercițiul constant al deconstruirii, al decorporalizării, ca și cum Viorica Răduță ar fi un Picasso al cuvintelor, cărora le răsucește încheieturile și le asociază insolit, provocator?

Cartea aceasta surprinde, fără îndoială, un univers în evidentă destrămare, o destructurare care operează la mai multe niveluri: corporal, afectiv, lingvistic, estetic. Dispar de la sine toate clișeele despre salvarea prin iubire sau despre poezia-scut în fața timpului și a morții:

„iată acum poziția oaselor:/la un capăt de linie e o burniță/cu capetele noastre/din care zboară fulgii de păpădie…” (corzile întinse pe oase).

Recurent osul devine treptat un laitmotiv care își ramifică semnificațiile în tot volumul: granița subțire între atunci și acum, semn identitar în opoziție cu efemera „carne” care îl îmbracă, osul-cuvânt și osul-destin, „oboseala-os”, singurătatea ca un os care împunge, sparge, delimitează etc. Metaforic, osul are individualitatea lui distinctă, este „piesa de rezistență” a cărții, secondat, în unele texte, de „piele”, motiv recurent într-un anterior volum al autoarei. Osul și pielea secondează, la rândul lor, constant, procesul destructurării: topirea cărnii puhave și subțierea ireversibilă a pieliilasă ființa, corpul, vulnerabile în fața lucrării timpului: îndrăgostiții nu-și mai recunosc fețele, membrele, anatomia lor suferă multiple și erozive modificări:

„apoi ți-ai trecut zâmbetul din nou pe/ața întinsă/pe care osul întindea vântul/dar vântul trăgea de el//și mi-ai văzut disperarea/că se va rupe un sân de altul/o privire de alta//coarda dintre mine și tine…” (când pielea s-a încrețit)

„oasele tale sun înfășate/neîntrebate nici/de mâinile care se duc unele spre altele/nelalocul lor” (albul vine din fereastră).

Între Eros și Thanatos, îndrăgostiții își trăiesc separat disperarea, tânjind unul după celălalt până când corpurile lor se opacizează într-o rigiditate metalică: „fața de aluminiu”, „ochii de aluminiu”: „degeaba mă unduiam/noaptea era carnea din care/cădeau resturi și/și aluminiu” (puseseși carne pe tine). Oamenii cu „halate negre” sunt cioclii care trec impasibili de la un salon la altul, de la un pat metalic la altul, iar moartea devine, în acest context al pulverizării aparent invizibile, o prezență palpabilă:

„să naști moartea am spus/tot carne vie am spus/când ai deja golul pus în bandaj/când noaptea se uită la el că e țeapăn/și fără bărbat//două mănuși se lipesc de bara de oțel/patul e trupul meu îmbălsămat/prin care se așteaptă sânge de hoit” (de ce).

În mod evident, Viorica Răduță are mereu o percepție și o reprezentare despre viață, despre timp și despre orice, în general, cu totul diferite de norma comună și chiar, de la un punct încolo, de norma poetică în sine. Relația ei cu materialul lingvistic este deliberat în răspăr, cuvintele sunt silite să se supună unui neobișnuit proces alchimic, astfel încât, de la un volum la altul și apoi de la un poem la altul cititorul este scos nu doar din zona de confort, ci și din ceea ce credea că știe anterior despre felul de a scrie poezie al acestei autoare.

Căci, în fond, cartea aceasta este un fel de tratat despre însingurare și abia apoi despre singurătate; însingurarea se instalează treptat, insidios, până la os, unde scurmă și se desface în litanie, în elegia aceasta postmodernă despre pierdere și despre cum, oricât ar fi de frumoasă, dragostea nu te salvează din scoica avidă a singurătății și a morții. Viorica întreprinde o călătorie invers, cumva spre pierduta Arcadie a vârstei de aur, amintiri-fulgurări întretaie prezentul frisonant „învelit” în „tăcere” ca într-un lințoliu:

„e numai carne la despărțire/de atunci/ca și cum ai trăi cu un mort (…)/ceea ce te învelește e tot tăcerea/cu ea mergi cu ea dormi cu ea transpiri/până când se face vreme de os (…)/în loc de vi se pui ciment/te uiți în trecut/cu mâinile îngropate în el/când se desfac sunt fâșii/fără degete” (Îmbrățișarea)

„când mă uit/chipul tău taie din sticlă/de parcă ar fi dincoace/de fiecare zi//își pui vocea/treci de ceas și de coaja copacului/pe fereastră mănușile/spun că chipul tău vizibil/dar pe partea cealaltă//unde apele se fac subțiri/se fac sânge” (spun singurătatea).

Privesc, în aceeași tăcere, cartea primită, cu dedicație, de la Viorica. „Prietenei din adâncuri”, așa mă numește. Citesc apoi dedicația propriu-zisă a cărții: „se dedică prietenilor mei din îmbrățișare și vânt”. Apoi, drept motto, un vers din Kavafis: „Pe nesimțite m-au închis în afara lumii”. Sunt, toate, posibile „chei” de lectură. Sau simple afinități. Închisă în singurătate, Viorica o face să înflorească. Pe coperta a patra, Radu Vancu scrie că „documentând singurătatea”, Viorica demonstrează că „poezia e unul din instrumentele esențiale împotriva ei”. De fapt, pentru poeți, singurătatea este întotdeauna un teren fertil. Pentru toți artiștii. Nu „împotriva ei”, ci pentru ea scrie Viorica poemele acestea. Singurătatea o înfricoșează, dar o și seduce necontenit. Fiecare text e deja parte dintr-un puzzle construit din elemente disparate și distanțate în timp, iar acest puzzle nu seamănă, la final, cu nimic din ceea ce intuiai. Nu seamănă cu nimic, dar te izbește nemilos, ascuțit, exact cânt te aștepți mai puțin. Am multe semne, la diverse texte, în cartea primită de la Viorica. Caut febril poezia sau fragmentul cu care să închei și e greu să mă opresc la unul anume. Unul care să taie în vers astfel încât acesta să capteze un strop de lumină:

„și în noi s-a făcut,

mlaștina care zvârle din ea

timpul

Și vocea ta

de apă și de trup

draga mea fără surâs

din care o lungă privire se ridică

pe vârfuri

montează în umăr săgeata

pe care înfige un mont

osul tău osul tău

își îngheață iar chipul și gestul

sub ochi

asta e o privire

ca o greșeală

șiroind ca o gheară

cu ciocul de pasăre

Salut

Că ție așa ți-a plăcut

să fii o sculptură de fată”

(Nu știi că era ca o rochie clopot)