Ce bine era în comunism – fețele fotografiate ale comunismului

Emanuel Tânjală este jurnalist și fotoreporter, interesat de fotografia socială cu substrat istoric și cu impact asupra privitorului. Arta sa fotografică a redefinit scopul și locul imaginii în perspectiva de ansamblu, cât și în cea de detaliu a unei societăți. În 2025, la Editura Vremea, Emanuel Tânjală a publicat volumul Ce bine era în comunism, un titlu care ironizează o replică din ce în ce mai des auzită și astăzi, o replică ce surprinde, în esență, nostalgia periculoasă la care suntem expuși și în prezent. Colecția Fapte, idei, documente găzduiește această carte chiar ca pe un document istoric, pentru că, de fapt, asta și devine volumul de față.

Autorul scrie în Introducere că s-a născut odată cu regimul comunist, dar șansa mea a fost că l-am părăsit înainte de a se trezi într-o zi umilit și cu mentorii lui doborâți de pe statuile impunătoare care ne sufocau existența. După ani îndelungați de umilință la care este supus ca om și jurnalist, după multe încercări de a suporta grobianismul și ifosele lui Adrian Păunescu, satrapul de la Flacăra, Emanuel Tânjală reușește să evadeze din închisoarea în care se transformase România, plecând în Occident, în 1981, atunci când nimeni nu mai spera că regimul Ceaușescu va mai avea sfârșit. Pe lângă textul autobiografic valoros, cartea este radiografia unei țări, unei societăți, unui regim totalitar, dar și un album fotografic de inestimabilă valoare deoarece jurnalistul a surprins viața și fețele oamenilor, așa cum ele erau, fără filtre, fără decupări, ci existența în forma sa brutală. Nici nu au nevoie de multe explicații tocmai pentru că își spun singure povestea, își debarcă profunda suferință și dezumanizare în care ajunseseră românii în lungile decenii ale comunismului.

Autorul susține că scopul acestei cărți este, în primul rând, acela de a face cunoscut și mai pregnant felul în care se trăia în comunism tocmai pentru a împiedica uitarea răului de care oamenii puterii au fost capabili:

Aceasta este o carte pentru generațiile viitoare, care trebuie să știe cum a fost viața românilor sub comunism și să nu cumva să uite […] Cartea se vrea o mărturie a decăderii rasei umane, a abrutizării ei.

În același timp, subliniază și rolul jucat de fotografie în propria sa viață în acei ani în care tentaculele puterii se strângeau din ce în ce mai tare în jurul tuturor:

Fotografia a fost reazemul meu în acea perioadă tenebroasă. A fost motorul care m-a ajutat să mă simt puțin liber chiar și în timpul comunismului, atunci când noi, cei născuți fără a fi liberi, nu aveam dreptul la un pașaport pentru a cutreiera și cealaltă parte a lumii. Mi-am creat drumuri și povești în jurul acestei meserii pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o.

Prima parte, M-am născut în comunism, este o confesiune despre începuturile existenței sale în sânul familiei extinse, în spațiul idilic al Vrancei care devenise pentru el un spațiu al evadării din București. Însă rudele i-au fost afectate de naționalizare și de colectivizare, de torturile regimului Dej, despre sadismul torționarilor și despre schingiuirile din închisoare. Unchi, mătuși, verișori, toți i-au depus mărturie despre ce a însemnat instaurarea comunismului în România. Pe de altă parte, propriul tată a avut de suferit în urma naționalizării când, într-o zi a anului 1959, a venit ca o bombă ordinul de închidere a localului, care ne-a afectat serios pe toți, dar mai ales pe tata, pe care vestea l-a cutremurat.

La finalul anilor 1960, Emanuel Tânjală a început să fotografieze această lume mutilată – făceam fotografii pentru mine, mă fascinau oamenii, cu suferințele lor la vedere. De fapt, acesta este și motivul pentru care se perfecționează în acest domeniu, mărturisind: îmi plăcea să fotografiez adevărul care mă izbea în față, mă loveam oriunde de fețele întunecoase ale trecătorilor, îi percepeam ca pe niște pierduți care mergeau spre nicăieri. A intrat în contact direct cu suferința pricinuită de colectivizare, cu absurdul unui stat înfundat în propria meschinărie. Fotograful mergea la strânsul recoltei, era martor direct la felul în care CAP-urile, brutalitatea, și planurile cincinale umileau și ultima urmă de umanitate.

Pentru a putea publica unele fotografii, trebuia să le cadrez strâns, să acopăr mizeria în care erau depozitate fructele pământului […] Aveam impresia că fotografiam o lume pe cale de dispariție.

După desființarea ziarului Satul Socialist, Emanuel Tânjală s-a angajat la revista Flacăra, unde a continuat să fotografieze ceea ce era interzis, mă fascina strada, o consideram un examen, o provocare de zi cu zi. Sub directul patronaj al lui Adrian Păunescu, de multe ori a cunoscut gustul amar al umilinței, al lipsei speranței că ceva se mai putea schimba.

La «Flacăra» am trăit summumul de umilință într-o redacție. Păunescu nu mai era doar redactor-șef: se transformase în propagandistul partidului, devenise jandarmul de presă, în mâna sistemului. Trăiam ca niște supuși pe tarlaua lui, eram mereu la cheremul unui om instabil.

Emanuel Tânjală știa că nu va mai putea rezista mult timp sub o astfel de presiune, într-un astfel de stat. Începe să fie stăpânit de probleme de conștiință: în perioada comunistă, de multe ori mă trezeam vinovat ca de o crimă pe care o comiteam cu bună știință. Ce ar fi trebuit să fac? Să mă resemnez cu obediența acceptată? Ieșirea din rând însemna și curajul de a ascunde filme între paginile cărților, o modalitate de a crede că păcălea regimul, că se transformase într-un disident. La începutul anilor 1980 totul devenise și mai insuportabil, sistematizarea începuse să schilodească definitiv Bucureștiul, cartierul Uranus era șters de pe suprafața pământului, arhitectura de inspirație occidentală era înlocuită cu schematismul unei construcții megalomanice, un proiect care să ne facă vizibili din spațiu, marea operă a dictatorului. Ultimele vestigii ale unei lumi apuse erau prinse sub grămezi de moloz – orașele deveniseră niște malaxoare ale desfigurării umane.

După îndelungi încercări, în 1981 Emanuel Tânjală reușește să plece din România cu simțământul trădării și fugii ilegale. Această ruptură i-a provocat o imensă suferință – o simțeam ca o condamnare, o plecare forțată în lumea liberă. A trăit cu profunda teamă că se vor răspândi, că i se va anula pașaportul, că va fi prins din urmă de vreun tentacul al puterii. A luat cu el prea puțin din întreaga creație fotografică, câteva fotografii cu țăranii ale căror chipuri surprindeau întreaga suferință a lumii. După zece ani de exil s-a întors în România, în centrul Bucureștiului am dat peste aceleași imagini. Tranziția a fost un proces lung și anevoios, care nu a scăpat de reminiscențele atâtor decenii de comunism.

Cartea Ce bine era în comunism este o evocare, o reamintire a unui timp întunecat din istoria noastră contemporană. Fotografiile lui Emanuel Tânjală dau mărturie mai mult ca orice despre metamorfoza omului sub gheara unui regim totalitar, care căpătase valențe dinastice. De asemenea, volumul este și un necesar material didactic pentru tinerii care au nevoie să și vadă cum arată brutalizarea, nu doar să o înțeleagă din datele istorice.

Ce bine era în comunism de Emanuel Tânjală