Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară e proaspăt apărută și e darul Andreei Răsuceanu pentru toți copiii. Un dar numai bun de pus sub brad de Crăciun, așa că am căutat să aflu câte ceva despre cum a apărut Scorțișoară și cum s-a înfiripat povestea lui.
Cartea se va lansa la Târgul de carte Gaudeamus Radio România 2024 pe 7 decembrie, ora 12.30, la standul Humanitas.
*
Spiridușii au fost printre personajele preferate ale copilăriei mele. Nu cred să existe copil căruia să nu-i placă joaca cu un spiriduș. Spiridușul tău ce puteri ascunse avea?
Putea să citească și să scrie înainte de a fi învățat la școală, putea și să călătorească oriunde ar fi vrut, inclusiv în lumi imaginare, unele dintre ele mi le mai amintesc și astăzi.
Scorțișoara, iată un condiment foarte special, pe care nu prea l-am suportat în copilărie (mi se părea prea puternic). De la condiment la spiriduș e un drum lung, cât ai spune „scorțișoară”. De unde sau când a apărut spiridușul Scorțișoară în viața ta?
A apărut în urmă cu mai mulți ani, sub un alt nume, când am scris o poveste pentru Bookătăria de texte și imagini, un proiect foarte frumos coordonat de Florin Bican și Stela Lie. Povestea am scris-o atunci, într-o variantă mai scurtă, și nu am revenit la ea decât anul trecut, când am adăugat noi episoade și am făcut unele schimbări. Nici eu nu am simpatizat scorțișoara în copilărie, poate că avea un gust prea exotic pentru copiii ultimului deceniu de comunism, dar de la o vreme am început să o apreciez, și mai ales să beau ceai cu scorțișoară. De aici la numele personajului nu a mai fost decât un pas.
Călătoria spiridușului tău mi-a adus aminte de un scriitor foarte drag mie, Gelu Naum. Ca și Apolodor, Scorțișoară străbate lumea în lung și-n lat. Ce alți scriitori ți-au hrănit imaginația cu poveștile lor?
Toți scriitorii copilăriei mele. Îmi plăceau enorm poveștile, în colecția Poveștilor nemuritoare erau câteva pe care le preferam, le citeam și reciteam obsesiv. La fel stăteau lucrurile și cu basmele lui Vladimir Colin, care aveau uneori ceva straniu, erau destul de neobișnuite, preferatul meu era Fata de fum. Una dintre primele cărți care mi-aș fi dorit să-mi aparțină a fost Cheița de aur sau minunatele pățanii ale lui Buratino, pentru desenele ei diferite, rafinate. Era o carte veche, apărută pe când părinții mei erau copii, de altfel am citit mai multe dintre cărțile care le plăcuseră lor și fuseseră păstrate: Aventurile lui Cepelică, Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, basmele Fraților Grimm (îmi plăcea tipul acela de imaginar, întunecat, fondul romantic) sau ale lui Andersen, ca și cele din O mie și una de nopți. Când am mai crescut, cartea mea preferată a devenit Morcoveață a lui Jules Renard (ediția cu ilustrațiile lui Done Stan). Ulterior l-am descoperit pe Jules Renard și altfel, ca autor al unui splendid jurnal.
Poveste sau personaj? Crezi că pot exista independent?
Nu văd cum ar putea exista independent. Ambele sunt la fel de importante. Personajele creează mecanismul care face povestea să funcționeze. E adevărat că e foarte important să existe un personaj central, atrăgător, atașant pentru copii, el face de multe ori totul, trezește atenția, interesul pentru ceea ce se întâmplă în carte. De aceea e foarte important cum arată, ce trăsături îl definesc, ce gândește etc, introducerea lui în scenă e un moment-cheie
Scorțișoară e pentru mine spiridușul prieteniei, ceva ce pare atât de străin copiilor de astăzi. De câtă magie e nevoie ca să-l împrietenim pe spiridușul tău cu cât mai mulți copii?
Nu știu dacă ar părea străin copiilor de astăzi, cred că mai degrabă nu. Copiii au instinctul prieteniei, sunt nerăbdători să lege prietenii, își pun mult mai puține bariere decât adulții, sunt solidari și protectori. Au, desigur, și instincte situate la polul opus, mici cruzimi și răutăți, dar acestea se educă, bineînțeles, inclusiv prin intermediul lecturii.
„Noapte bună, copii!”, cu vocea inconfundabilă a lui Mircea Albulescu e una din emisiunile etalon ale Radio România. Tu ce voce ai împrumuta pentru Scorțișoară?
Deocamdată pe cea a actriței Antoaneta Cojocaru, ea va citi din carte pe 7 decembrie, când vom lansa cartea la Gaudeamus, lucru care mă bucură foarte mult. E o actriță pe care am urmărit-o constant, de când am descoperit-o, este foarte versatilă și are un tip de sensibilitate care cred că va pune bine în valoare textul.
Uimitoarea călătorie a spiridușului Scorțișoară e o poveste pe cât de frumos scrisă, pe atât de frumos ilustrată. Cum a fost colaborarea cu Anca Smărăndache? Care detaliu din portretul lui Scorțișoară îți place cel mai mult?
Aici chiar nu știu de unde să încep… Anca Smărăndache nu e doar o ilustratoare talentată, ci și un artist cu o viziune proprie, are o amprentă a ei pe care o recunoști imediat, în orice lucrare. Mi-am dorit foarte mult să lucrăm împreună, dar m-am temut că va fi poate prinsă în alte proiecte și nu vom reuși. Când am aflat că a rezonat cu povestea și că s-a alăturat proiectului, am fost foarte fericită, pentru că, în cazul cărților pentru copii, dacă ilustrația nu comunică, nu se leagă perfect cu textul, întregul este compromis. Anca a făcut mai mult decât să ilustreze textul, așa cum mi-am dorit, cu multă subtilitate, cu nuanțe, cu o frumusețe care îi atrage deopotrivă pe copii și adulți, ea a continuat povestea, adăugând amănunte vizuale, îmbogățind-o, extrem de imaginativ. Toate ilustrațiile îmi plac, dar mai ales detaliile din cele care imaginează visele de la albul Pol.
Eu îl văd pe Scorțișoară plecând în multe călătorii de aici înainte, cu alte cuvinte am impresia că povestea lui e abia la primul capitol. Am dreptate sau nu?
Sincer, încă nu știu nici eu! Scorțișoară devine, mi se pare, un personaj îndrăgit de copii, și l-am îndrăgit și eu, în timp ce scriam și apoi când l-am văzut prima oară desenat de Anca. Dar nu știu dacă voi continua povestea lui, vom mai vedea.
