Peripețiile minții bravului poet Komartin în vremea pandemiei de după 2019

Capitol de poetică ludic-antropologică? Nou capitol din „apocalipsa lui Komartin”, conform „credinței” lui Bogdan Crețu? Lirică imersivă? Fugă de inteligența… artificială, „fugă” în sens muzical, către lipsa de inteligență ori inteligența întreruptă în marșul ei spre perfecțiune, demonstrație că Poezia poate fi și anti-poezie (nu cu programă și manifest implicit!), poezie-fake, poezie-reportaj, manifestarea unui nihilismo-scepticism în ceea ce privește o bună-rea parte a omenirii, dovadă a existenței post-umanului, para-umanului încă din zorii umanității (post-pandemice)? „Fugă” de lirismul crud, cumplit, al lipsei de lirism?

Pentru cine îl cunoaște pe Claudiu Komartin poate surpriza (în fața) celui mai nou volum de poezie al său (nu) ar fi… potrivit(ă de mare)! În poemul „Legiune” din „Dezmembrați” (volum semnat cu heteronimul Adriana Carrasco; ok, de Adriana, cu toată povestea romantic-literară țesută în jurul non… existenței ei, te poți îndrăgosti, sic, dar de cei care ar trebui să semneze, vorba vine, „Inoculare”, nu poți decât să fugi, mai ceva decât Forrest Gump sau personajul din „Apocalypto”, ca să nu ne amintim și de „poetul” acela stănescian din „epopeea” care a nemurit Maratonul!) se scrie:

„Mi se spune că poeziile mele par/ scrise de mai mulți poeți, de mai multe/ voci care se ridică și coboară în întuneric, ca mâinile dirijorului atins de Alzheimer,/ pentru că fărâmițarea limbajelor a-nceput/ și extincția este aproape.”

Bref, după cum ne lămurește și scriitorul în „Addenda”, sunt 45 de „decupaje” din nesfârșita emisie „de vorbe și de născociri a contemporanilor”, „45 de secvențe” care conturează „povestea abruptă, spusă pe mai multe voci – așa cum a fost și este ea, uneori nostimă, alteori revoltătoare și deprimantă – a nevrozei colective căreia pandemia declarată în martie 2020 i-a dat naștere.” (p.60)

Rezultă o autenticitate de cristal (sfărmat caleidoscopic în „Inoculare”) care onorează, de pildă, memoria obsedantei Clarice Lispector, care scria undeva că „tot ce am scris este adevărat și există.” De altfel, dacă este adevărat că Lispector „a vrut să transforme nu numai modul nostru de a vedea lumea, ci și felul în care suntem și existăm în lume” (conform Oliver Precht), consecvența viziunii lui Komartin și „duritatea” credințelor sale au proiectat o percepere a Poeziei care-și „trăiește” Melancholia quasi-larsvontrieriană, despre care se va mai vorbi peste veacuri.

Nina Corcinschi, unul dintre cei mai fini analiști contemporani ai fenomenului literar actual, pe coperta a IV-a, scria că

„scurt, sacadate, ritmate (nota noastră: nu numai hore, ci și hip hop, sic), versurile (…) sunt o polifonie tragicomică a capacității minților rătăcite în deliruri fundamentaliste de a produce idei și credințe din cele mai trăsnite. Aceasta e fabuloasa lume în care trăim: Claudiu Komartin i-a plasat în fața în față oglinda lucidității.”

În acea oglindă (care este în primul și în primul rând a lucidității poetului, care nu se îmbată cu apa rece a Gloriei), dacă o veți „citi”, se va simți cel mai bine Nebunia triburilor contemporane.

Desigur, ca avertisment, ar fi bine să nu începeți să frunzăriți cartea, citind „prin sondaj”: veți putea fi induși în eroare, surpându-se Ideea Construcției acestui Templu al Prostiei, acestui Arc al Triumfului Prostiei universale. Astfel, dacă veți începe cu „Ieșiți, Români, oriunde vă aflați:/ (p.29) Canada, SUA, Brazilia, Anglia, Franța, Australia, Rusia, Grecia, Germania, Polonia, Suedia, Islanda, Argentina, Africa de Sud, Dubai, India, Tibet/ peste tot ieșiți cu un/ steag/ cu o imagine,/ filmați live,/ pozați-vă, încărcați/ pe internet/ instagram/ facebook/ youtube/ tiktok/ și arătați-vă solidaritatea/ iar restul se va/ întâmpla de la sine.”, ați putea crede că este un alt text aprobat de „Ministerul culturii și identității naționale”, precum „Patriotic. Cei singuri”, poemul din „douăsprezece secunde până la dispariția luminii” în care se protestează împotriva veșnicei rinocerizări și lipsei de firesc a celor mai mulți dintre oficialități!

„Vocile” înregistrate, vorba vine, sunt numai câteva, puteau fi și niște corespondențe (altele), precum aceasta din Galați, care contribuie, fără doar și poate, la dezlegarea enigmei apariției virusului (a se observa patriotismul local, înduioșător. La pagina 41 ni se confirmă: „Să se spună că pandemia a/ pornit din România/ și epicentrul e Biserica…”):

„Unde-s câinii din Galați?// Pandemia a pornit când primăria, mai exact prefectura a făcut un contract cu chinezii, a dus toți câinii de la noi la Wuhan, că Galațiul e înfrățit cu Wuhanul, și coronavirusul era de la noi și l-au adus chinezii sau chinejii înapoi la Galați, când a venit ambasadoarea lor la Centrul Cultural, că a fost o expoziție foto și sigur e de acolo că s-a și cântat la vioară” ș.a.m.d. a se scuza pastișa, dar toți acești leonidas (se putea merge spre disperarea unora spre 300 de mărturii) față în față cu pandemia sunt de un haz nebun, dacă nu ești deja sătul de asemenea personaje. „Zice” unul:

„Doamne ferește, oare// mai scăpăm/ vreunul/ măcar să culegem/ via.” (p.28)

Altul sau alta:

„Haideți să ieșim mai mulți// în stradă/ deja ușor-ușor o să ne/ taie și curentul/ o să ne facă/ zombi.” (p.23)

Alt exemplu:

„Azi a fost vaccinată cumnata/ din Spania./ După câteva ore a început/ un bâzâit ciudat în partea/ dreaptă a capului./ Bâzâitul se oprește doar în grădină,/ departe de aparatele electrice./ Câinele nu a mai recunoscut-o, lătrând fără oprire. Durerile de cap se amplifică/ atunci când se apropie/ de electrocasnice./ Alte două colege sunt/ internate./ Pur și simplu nu mai disting/ culorile calde./ În cameră avea o iconiță/ pe perete. / A găsit-o căzută/ pe jos./ Iar rama rămăsese pe perete.” (p.19)

Lumea observă, trage concluzii: „ne obligă prin mici/ capcane/ să ne vaccinăm…” (p.18) „Planul lor diabolic/ îngenunchează/ Omul prin luciferază.” (p.17) „Cogito, ergo sum” capătă noi valențe: „Ieșind din biserică/ m-am gândit: cum să crezi într-un virus?/ Ce nu poți vedea n/ există. Voi l-ați văzut vreodată/ în ăștia doi ani?/ Atunci cum puteți crede/ că e altceva decât o invenție/ a masonilor iluminaților jidovilor veganilor și a tuturor îndrăciților care/ vestesc Marea/ Resetare?” (p.15)

Începutul este clar (dacă începi cu începutul, sic!).

„Da, acesta nu e vaccin,/ modifică ADN-ul,/ așa cum ne-a creat/ Dumnezeu./ Sunt oameni care au făcut/ ședințe hipnotice/ cu persoane vaccinate/ și nu mai aveau suflet./ Sufletul s-a desprins de trup./ dar puteți găsi/ filmulețe cu copiii născuți/ din persoanele/ vaccinate:/ au ochii negri și fără iris,/ se târăsc la nici două/ săptămâni/ și îmbătrânesc repede.” (p.9)

Toate aceste „grozăvii” justifică moto-ul întregului volum, semnat Eugen Ciurtin:

„Sunt mulți care n-au avut un pat de spital, dar sunt și mai mulți care, împinși să se retragă în sine, au observat în sfârșit că nu sunt dotați cu sine. Unde să se retragă?”

Desigur, sinele nu înseamnă… minte, gândire, logică? „Cei citați” la mica apocalipsă a lui Komartin și-au făcut datoria: au depus mărturie că se va putea să fie și mai rău. La urma urmelor, se vede că Adevărul este următorul: omenirea a învins deja noua eră glaciară! De ce ne-ar fi frică de ceva care nu se vede?

Precum Poezia?

Probabil, în istoria literară personală a lui Komartin, acest volum va fi mai mult „un accident” (de aici și dedicația, parțial motivată, a cărții: „pentru Sonia și Emanuel, care nu își vor aminti toate astea”), „personajele lirice” vor fi privite precum rechinii lui Damien Hirst (sau alte orătănii și lighioane de-ale acestuia, expuse în false acvarii; are și Komartin un poem cu rechinul lui Hirst!) ori ne-caracterele (unde ești, tu, Jean de La Bruyère?), dacă nu va fi cumva un capitol dintr-o Comedie umană (lirică, totuși) care l-ar face pe Balzac să regrete că nu a ales Poezia… de la Sena până la Dâmbovița!

Accident, neaccident, invitația la hore nu este deloc… facil de refuzat ori de trecut cu vederea, estetica urâtului reclamând noi și noi pagini. Noua (frumusețe a) Renaștere (-ii) poate începe de la divorțul de un neo-expresionism care poate avea ca deviză posibilul „adio, dar rămân cu tine!”

Renașterea Poeziei, că doar de ea este vorba, va fi una a experimentului sau nu va fi deloc! Și, desigur, nu va putea începe decât după o apocalipsă, unde muribunzii vor fi mai vii decât personajele lui Brueghel, vor fi mai aprinși decât girafele lui Dali, mai puternici decât demonii lui Hirst ș.a.m.d. Komartin nu trebuie decât să aibă răbdare, princiar: cum spuneam și altădată, a nu avea niciun scop (meschin), scuză orice mijloc. Deoarece, se știe sau ar trebui să se știe, că Machiavelli a avut în vedere rezultatul final! Și nu este vorba, desigur, despre progres: „progresul s-a dovedit o vorbă goală, un instrument secular de manipulare.”

A scris-o tot Komartin, un poet la care tot trebuie să te întorci, cu „nefericirile” sale („celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic” ș.a.m.d., din „poem pentru cei de pe urmă”), un alt fel de oracol din Delphi-ul carpato-danubiano pontic, bine înfipt (în… urmele unui Cioran) și într-un fel chiar mai lucid decât acest posibil model.

La urma urmelor, Parisul poate fi pretutindeni…

Inoculare. Hore pentru zădărnicirea combaterii (found poems & imitații) de Claudiu Komartin