Pe țărm – Abdulrazak Gurnah – Perspective, relativități, opresori și oprimați

Pe țărm, cartea lui Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și publicată la Litera în anul 2022, își dezvăluie sensurile și cheile de lectură strat după strat și narator după narator.

Cel mai evident se referă la povestea de neînțelegeri și de răzbunare dintre două familii, întinsă pe mai multe generații. Povestea este spusă din perspectiva ambelor familii și subliniază relațiile complicate de putere între soți, relațiile dintre frați, precum și disprețul și neînțelegerile ca motor al răzbunării. Este o lume organizată după reguli nescrise ale comunității, ce condamnă colaborarea cu stăpânitorii britanici, dar care nu tolerează ușor nici succesul ostentativ, nici lipsa de onoare. Vecinii sunt foarte importanți, iar reputațiile se clădesc și se sfărâmă pe baza zvonurilor. În cadrul acestei comunități, femeile constituie o lume aparte, având coordonate proprii, diferite de ale bărbaților.

„Mă văd femeie, inferioară în virtutea unei justificări nerostite, de nerostit. Mă văd o ființă înfrântă”.

„Femeile aveau un simț aparte al milei, al echilibrului dintre lucruri. Aveau grijă unele de altele, făceau totul ca lucrurile să nu ajungă atât de departe încât să nu mai putem găsi drumul înapoi”.

Scriitorul folosește această poveste pentru a pune în evidență viața unei comunități organizată în jurul comerțului, pe care îl reglează ciclurile musonice și care durează dintotdeauna, dar care cade victimă unei politici dictatoriale. Firescul vieții este tulburat de politicile de colonizare, dar și de schimbările prin care trece țara în urma câștigării independenței, de dictatură, persecuții și de închisori.

De aici, problematica refugiaților, raporturile acestora cu țara din care pleacă, dar și cu țara în care ajung, neînțelegerile cu nativii, modul în care sunt percepuți, modul în care îi înțeleg sau nu pe cei din țările de adopție, amabilitatea de fațadă a acestora, ideile diferite despre autentica/adevărata compasiune și caritate, inevitabilele relații de putere – umilință – neînțelegere – exploatare ce se stabilesc între refugiați și locuitorii țării de destinație.

De asemenea, ideea ce trenează, ce persistă în fundal că refugiații sunt o problemă pe care a provocat-o colonizarea, de aceea e de datoria colonizatorilor – chiar dacă foști – de a o rezolva.

Aroganța așa-zisului drept moral al europenilor de a stăpâni popoare non-europene, numai pentru că au „pielea închisă la culoare și părul creț”, ipocrizia de a ignora brutalitatea mijloacelor prin care se impun asupra acestora, cinismul intereselor financiare și de putere învăluite în discursuri și intenții altruiste reprezintă fundalul pe care se desfășoară povestea personajelor din acest roman.

Perspectivele diferite și naratorii induc ideea că de fapt nimeni nu este pe deplin vinovat sau nevinovat și că, până la urmă, fiecare dintre noi este singur cu adevărul și cu propria sa conștiință. Cei doi naratori sunt, pe rând, opresori și oprimați, în funcție de cine povestește, și, ascultându-i și citindu-i, nu te poți abține de la a admite că fiecare dintre ei are dreptate să-l atace pe celălalt sau să se apere de el. Din punctul acesta de vedere, inclusiv titlul cărții este un indiciu al sensului semnalat. Pe țărm se află atât țara de unde personajele au plecat, cât și țara în care au ajuns, iar problemele au rămas aceleași.

În privința colonialismului, față de care romanul devine o adevărată satiră, autorul dă voce colonizaților, dar și colonizatorilor. În felul acesta, induce ideea că, dincolo de condamnarea morală, nimeni nu este fără păcat, că moralitatea poate să depindă de circumstanțe.

Unul dintre naratori, nu întâmplător cu identitate superfluă, conștientizează duplicitatea ca trăsătură a vieții și își asumă condiția de permanent refugiat. Însă există speranță în simpla lui rezistență și în aceste act de asumare și de conștientizare, materializate în poveste.

„Deși sunt nesatisfăcut de viața mea fără rost și fără valoare, tot vreau să mă delectez cu absurditatea ei imensă”.

„Așadar, iată evenimentele care s-au năpustit asupra mea. (…) jinduiesc să le descriu, să le prezint ca pe niște ilustrări ale epocii mele și ale micimii vieții noastre duplicitare”.

Își face simțită prezența în roman un profund simț al umanului, un îndemn nu atât la compasiune, cât la asumare și la recunoaștere, la identificarea și înțelegerea perspectivei „celuilalt”, a „străinului”, îndemn de o actualitate atât de acută în contextul social și politic de azi.

„Vorbesc cu hărțile. Și uneori ele îmi vorbesc la rândul lor. Nu e atât de ciudat pe cât pare și nici nu e nemaiauzit. Înainte de apariția hărților, lumea nu avea margini. Hărțile au fost cele care i-au dat formă și au făcut-o să pară ca un teritoriu, ceva ce putea fi posedat, nu doar jefuit și pârjolit. Datorită hărților, locurile de la marginea imaginației puteau fi cuprinse cu mintea și domesticite. Mai târziu, când a devenit necesar, geografia a făcut loc biologiei pentru a construi o ierarhie în care să-i așeze pe oamenii care, inaccesibili și primitivi, trăiau în alte locuri de pe hartă”.

„Bineînțeles, nu-mi era străină construirea negrului ca «celălalt», o făptură rea, o fiară, un loc malefic din adâncul ființei celui mai sensibil și mai civilizat european, dar nu mă așteptasem să văd atâta negru negru negru pe o pagină de dicționar. Să dau peste așa ceva pe nepregătite m-a șocat mai mult decât să mă numească «negrhotei rhânjit» un bărbat care arăta ca un personaj nemulțumit dintr-un film vechi. M-a făcut să mă simt detestat, dintr-o dată slab, îngrozit de o asemenea asociere. «Asta e casa în care locuiesc», mi-am spus, «o limbă care latră la mine și mă disprețuiește aproape la fiecare colț de stradă»”.

„(…) m-am dus la bibliotecă și am căutat «blackamoor» în Oxford English Dictionary, tăticul tuturor dicționarelor. Iată-l, cuvântul este atestat din 1501 și de atunci a fost trasat de condeiul unor titani ai literelor engleze, precum omenosul Sidney, incomparabilul W. Shakespeare, prudentul Pepys și o mulțime de personalități mai mărunte. Asta mi-a ridicat moralul. Mi-a dat sentimentul că fusesem prezent în toate acele epoci agitate, nu fusesem uitat, lăsat să scormonesc și să fornăi într-o mlaștină din junglă ori să mă legăn gol-pușcă dintr-un copac în altul, ci mă aflasem chiar acolo, rânjind prin canonul literar de-a lungul secolelor”.

„Ucideau americani de culoare la ei acasă, când aceștia nu voiau decât să poată vota și să aibă drepturi egale ca cetățeni, aspirații familiare pentru noi toți pe atunci, aspirații care se suprapuneau cu nemulțumirea noastră față de oprimarea arogantă a popoarelor neeuropene din întreaga lume. Fotografiile înfățișând polițiști americani care puneau câinii pe demonstranții negri apăreau în ziare alături de imagini cu poliția regimului de apartheid făcând același lucru. Se părea că americanii și CIA voiau să se amestece peste tot, să manipuleze și să controleze fiecare lucru care le atrăgea atenția”.

„ – De ce în Kenya?

– (…) Pentru că din această perspectivă nu conta dacă mergeam în Kenya sau în altă parte. Eram europeni. Ne puteam duce oriunde voiam. Vrei să spui: «De ce ați ales să mergeți acolo și să luați ceea ce le aparține altora, să vă însușiți bunurile respective și să prosperați prin duplicitate și forță, chiar luptându-vă și mutilând pentru niște lucruri la care nu aveați nici un drept?» (…). Ei bine, pentru că era o epocă în care se părea că avem dreptul de a face toate astea, dreptul de a pune stăpânire pe niște locuri care erau ocupate de oameni cu pielea închisă la culoare și părul creț. Aceasta era semnificația colonialismului și s-a făcut totul pentru a ne convinge să nu observăm metodele care ne-au permis să mergem unde voiam”.

„Erau martori și nu sunt sigur cine e mai rău în aceste momente, delincventul sau inocenții care stau pe margine și se uită și se poartă ca și când nu s-ar întâmpla nimic în neregulă”.

Pe țărm de Abdulrazak Gurnah