Anticlișee (note de lectură)

Referindu-se la ultima carte a scriitorului britanic Julian Barnes, tradusă la noi cu titlul Plecare, plecări, un prieten m-a întrebat ce părere am, adăugând că, din toate cele văzute/auzite/citite de el pe rețelele de socializare, cartea fie este desființată, fie lăudată. Cam așa se întâmplă, de fapt, cu toate cărțile care contează. Cu orice produs artistic, dacă e să recunoaștem.

Firește că este o carte care naște controverse. Nu e comodă „de niciun fel, de nicio culoare”, nici prin temă/teme, nici prin structură, nici prin abordare, nici prin stil. Nu e text ficțional, deși așa se vrea receptată, dar poate fi parcursă și astfel, dacă închizi un pic ochii și te prefaci că ai în față un roman despre infidelitățile și rolul memoriei când, silit oarecum de vârstă și de perfidia unui cancer încă „gestionabil”, trebuie să îți iei rămas-bun inclusiv (sau mai ales) de la cititorii tăi. Nu e comod să alegi forma și stilul potrivite pentru o astfel de întreprindere. Despre bătrânețe, decrepitudinea corporală și boală nu poate fi ușor de scris. Există mereu riscul să cazi în patetism autoconsolator, uneori în ridicol. Să devii pedant, analizând microscopic propria suferință, propria degradare, sfârșitul iminent, inevitabil…

Așadar, Plecare, plecări reprezintă, din punctul meu de vedere, un volum eclectic, autoreferențial, care abordează teme precum memoria, timpul, iubirea, prietenia, scrisul, moartea.

Perspectiva lui Barnes este mereu una lucidă, dar în manieră/notă (auto)ironică, persiflantă. Camuflează abil tristețea, fricile, resemnarea, pregătirile pentru ultima „plecare”. Un soi de testament atipic, s-ar putea spune.

Instinctiv, înainte de a o citi, am comparat-o cu Vârsta târzie, excelentul roman semnat de Bernhard Schlink, deși intuiam deja că, dincolo de pregătirea pentru ultima călătorie, abordarea are notele ei distinctive. Apelul la memorie, în ambele cărți, se face altfel și oarecum în scop diferit: protagonistul lui Schlink atribuie memoriei un rol recuperator, pentru ca experiențele trăite să se ordoneze, să se umple de sens, în vederea acomodării cu finitudinea și cu mesajul de rămas-bun către familie; la Barnes, memoria și fluctuațiile acesteia pornesc de la o savuroasă digresiune pe tema lui Proust și a celebrei sale madlene, ca factor declanșator al memoriei involuntare, așa cum bine se știe. De altfel, primul din cele cinci segmente ale cărții se intitulează, vădit ironic, Marele i AM, în traducere involuntary autobiographical memory (amintire autobiografică involuntară). Interpretarea în cheie jumătate ironică – jumătate lucidă pornește, și ea, de la ideea că asaltul amintirilor îi poate distruge individului uman, ajuns la vârsta venerabilă, imaginea de(spre) sine: „Cum ai face față dosarului cronologic al tuturor minciunilor, ipocriziilor, cruzimilor, uitucelilor grosiere, disimulărilor…?” (pag. 11).

Astfel, continuă Barnes, deși Proust face distincția între „memoria voluntară” ca „memorie a intelectului” și cea „involuntară”, declanșată de varii obiecte, mirosuri etc, felul în care scriitorul francez alege să prezinte cum se desfășoară procesul anamnetic implică, de fapt, voința prin repetarea exercițiului de memorie (Marcel încearcă de cel puțin zece ori să scoată la suprafață unele amintiri declanșate de celebra prăjiturică înmuiată în ceai). Sceptic, Barnes conchide că lui nu i-a reușit niciodată complet un astfel de recurs la memoria involuntară, așadar „s-a hrănit” mereu mai degrabă cu „pesmeții tari ai memoriei voluntare” și că iAM-urile ne schimbă și, de fapt, nu putem să rămânem captivi permanent în „minciunile frumoase ale ficțiunii”, așa cum ni le propun romancierii…

Celelalte capitole/segmente ale cărții (Începutul poveștii; Gestionabil; Sfârșitul poveștii și În drum spre nicăieri) fragmentează o confesiune care conjugă deliberat umorul cu ludicul și (auto)persiflarea, dinamitând mai multe clișee care au legătură cu vârsta, cu boala, cu iubirea, cu literatura și chiar cu industria premiilor literare.

La șaptezeci și cinci de ani, i se descoperă aproape întâmplător un cancer al sângelui, catalogat de terapeut și de autor drept „gestionabil” cu pastile de chimioterapie administrate pe viață. Examenul clinic, analizele, discuția cu medicul decurg fără exagerări patetice, fără note dramatice, ba chiar cu umor și luciditate. Se produce inevitabil și un exercițiu al detașării, accentuat nu doar de vârstă, ci și de asumarea tacită că experiențele de viață fundamentale au fost deja parcurse, inclusiv cele pe linie profesională și artistică, exceptând Premiul Nobel, despre care se exprimă cu același umor benefic, distincție pe care nici el și nici alți confrați (Ismail Kadare), deja trecuți în neființă, încă nu l-au primit.

Exercițiul memoriei voluntare face o volută spre anii studenției oxfordiene, unde Julian i-a cunoscut pe Stephen și pe Jean, cărora le-a facilitat legătura de dragoste din prima tinerețe. Este inserată astfel povestea de amor, relatată atipic, prin demontarea altor clișee: ne sunt oferite doar începutul și sfârșitul acestei istorii amoroase, rămânând necunoscute datele și experiențele celor doi în cei patruzeci de ani scurși între idila din tinerețe și reluarea legăturii, prin căsătorie, la vârsta sexagenară. Contrar așteptărilor, legătura nu rezistă nici la maturitate, în ciuda experiențelor de viață și a dorinței de a atinge fericirea prin iubire, căci partenerii repetă, de fapt, aceleași greșeli, iar relația lor devine o sumă de neîntâlniri, o diagramă a desincronizării pe mai multe planuri, cu excepția celui sexual, despre care Jean se exprimă elogios.

Dacă pentru prima parte a poveștii, Barnes precizează că s-a bazat „în întregime pe memorie, plus o fotografie sau două” (aci inserează, ironic, informația lui T.S. Elliot, potrivit căreia, oricât de mult acoperi memoria cu camfor, tot o rod moliile…), pentru a doua parte îi sunt de folos canetele de jurnal în care a consemnat discuțiile cu cei doi prieteni, bărbatul și femeia confesându-i-se separat și cerând imperios să nu-i transforme vreodată în personaje de roman. Confesiunile lor, savuroase, dar și serioase prin preocuparea de a nu leza sentimentele partenerului de cuplu, deși iau aparent forma unor discuții amicale, conțin toate elementele care jalonează relația și o subminează insidios din interior. Ascultându-i, Barnes conștientizează că povestea celor doi este „ciudată” în partea a doua, când niciunul nu pune întrebări despre anii trăiți în absența celuilalt:

„Am scris despre iubire de multe ori în romanele mele și puține au fost personajele care au avut parte de un final fericit (…) Cel mai bun lucru pe care l-am oferit personajelor a fost să le las să se uite la drumul lung din fața lor, neștiind încotro ducea și permițându-i cititorului să decidă ce ar putea să găsească în călătoriile lor viitoare…” (pag. 82).

Sunt amintiți autori precum Turgheniev sau Cehov, care „au scris sclipitor despre iubire”, mai ales despre „iubirea nefericită, disperată sau catastrofală”. Dar povestea lui Stephen și a lui Jean nu se încadrează în aceste tipare, ci mai degrabă în „dilema reatașării” și al „Sindromului o-luăm-de-la-capăt”. Apoi desprinderea și viața trăită din nou separat, apoi moartea. În viață, dragostea o ia pe alte căi decât în cărți sau în filme. E mai prozaică și mai efemeră. Mai puțin zgomotoasă și sclipitoare.

Ultimul capitol se citește cu nod în gât. Dispar sau se estompează experiențele, dilemele, reușitele și nereușitele. Începe , de fapt, povestea simplificării și a retragerii. Ironia devine tandră. Lumea este privită cumva din afară, cu imperfecțiunile inerente, cu degradarea inevitabilă. A-ți lua rămas-bun nu înseamnă să o faci teatral-memorabil, ci în linia normalității cotidiene, pe fundalul monocrom al unei conversații și al ținerii de braț, când mersul devine ușor nesigur…

Plecare, plecări de Julian Barnes