„Trebuie să mărturisim că cele mai mari rele care apasă popoarele civilizate sunt pricinuite de război, și anume nu așa de mult de războiul real sau care a fost cât de pregătirea niciodată slăbită și chiar neîncetat sporită a unui viitor război”. (Kant, Ideea unei istorii universale în înfățișare cosmopolită)
Nu e nevoie de nicio explicație pentru nevoia de a scrie despre pace, toți ne-o dorim, toți considerăm războiul o barbarie depășită, dar, cu toate acestea, ele, războaiele, nu încetează. Și parcă nici nu mai e nevoie de argumente antirăzboi, totul pare de la sine înțeles, dar, repet, războaiele nu încetează. Poate că este cazul să nu încetăm nici noi să vorbim despre lucruri care par evidente, căci, iată, ceva ne scapă, războaiele nu încetează.
Un lucru vreau să subliniez prin articolul de față: motivele pentru care nu ne dorim războaiele nu sunt doar morale, deși acestea ar fi suficiente. Consider însă că argumentele pragmatice antirăzboi ar trebui să fie la fel de bine conștientizate. Să ne întâlnim, așadar, într-un spațiu dincolo de bine și rău; un spațiu imperfect desigur, căci tocmai acesta, războiul, este subiectul în discutarea căruia elementul etic nu poate fi exclus și nici nu intenționăm aceasta, doar îl suspendăm, considerându-l automat de partea noastră, a pacifiștilor; îl suspendăm, așadar, doar cu scopul de a readuce în atenție fundamentele practice ale civilizației, libertății și nonviolenței.
Vom arăta motivele economice, tehnologice și culturale pentru care războiul este indezirabil, dar vom încerca să înțelegem, și din punct de vedere politic, situația în care am ajuns. Toate acestea în baza a câte unei cărți clasice, pe care îmi doresc să o readuc în atenție anume din această perspectivă, nu a subiectului ei central, ci a conexiunii directe a acestui subiect cu dezideratul păcii.
Prima ar fi Acțiunea umană. Tratat de teorie economică, scrisă de economistul liberal Ludwig von Mises. Este un tratat cu adevărat masiv care nu doar explică fundamentele teoriei economice liberale, ci și nuanțează teoria clasică dintr-o perspectivă modernă. Explicația ideologiei liberale Misses se fundamentează pe știința praxeologiei, o știință conceptuală (ca matematica și logica) care încearcă să găsească condițiile apriori ale acțiunii umane – acele condiții care nu sunt derivate din experiență, ci care trebuie să se îndeplinească pentru ca acțiunea umană să se producă și să poată fi înțeleasă intelectual, așa-numitele condiții necesare și ineluctabile.
Rezumatul analizei praxeologice a lui Misses și mai ales a conținutului teoriei economice expuse de acesta în lumină praxeologică ar fi foarte utilă scopului urmărit în acest articol, dar ar ocupa prea mult spațiu, astfel încât trebuie să ne mulțumim cu faptul că expunerea laconică a câtorva prolegomene este doar acceptabil de suficientă.
Praxeologia se întreabă: ce este acțiunea și ce se întâmplă când omul acționează? Și răspunde: acțiunea este un schimb. Când acționează, omul încearcă să substituie o stare de lucruri mai puțin satisfăcătoare cu una mai satisfăcătoare. În cadrul schimbului, se renunță la ceea ce mulțumește mai puțin în favoarea a ceea ce gratifică mai mult. Ceea ce este abandonat este prețul pentru atingerea țelului urmărit, iar diferența dintre costul suportat și valoare scopului atins este profitul sau câștigul.
Fiecare acțiune este o speculație, pentru că nu există niciun fel de stabilitate în cursul evenimentelor umane și niciun fel de siguranță. Succesul și eșecul depind de capacitatea speculatorului de a înțelege viitorul, într-o măsură mai mică sau mai mare. Incertitudinea este, așadar, o categorie praxeologică.
Când acționează, ne spune Mises, oamenii urmăresc deliberat anumite țeluri pe care și le aleg. Aceasta este o condiție necesară a acțiunii. Ea este indiferentă față de conținutul țelului și nu se referă nicidecum doar la țeluri economice. Praxeologia nu se ocupă de scopuri și de cât de morale sau amorale sunt acestea, ea se ocupă doar de chestiunea adecvării sau neadecvării mijloacelor folosite pentru atingerea scopul urmărit.
Mijloacele nu sunt pur și simplu părți ale lumii externe, ci devin mijloace doar prin semnificația pe care mintea umană le-o dă acestora. Teoria economică se referă anume la aceste semnificații și nu analizează semnificațiile și acțiunea umană așa cum ar trebui acestea să fie dacă toți am fi echipați cu cunoașterea perfectă și filosofia absolut validă. Țel este tot ce urmărește omul. Mijloc este ceea ce este considerat un mijloc. Teoria economică analizează omul real, supus erorii, nu ființe ideale, omnisciente și perfecte.
Ne oprim aici cu descrierea categoriilor praxeologice, pentru că am ajuns la un pilon important al argumentației noastre pacifiste – munca, care însă, după Mises, nu este decât încă un mijloc pentru a ne atinge țelurile urmărite, adică un factor de producție, iar diviziunea muncii este necesară pentru că oamenii sunt inegali de la natură și, dezvoltând încă și aptitudini diferite, sunt buni la diferite tipuri de muncă și, din acest motiv, productivitatea și eficiența ei ar fi mult mai mari în condiții de diviziune a muncii.
Pentru pledoaria antirăzboi, sunt relevante mai ales capitolele XXIV, Armonia și conflictul intereselor”, și XXXIV, Teoria economică a războiului.
În ele, Mises arată că diviziunea cât mai largă a muncii este necesară pentru că „starea naturală”, pe care utopiștii au descris-o ca fiind paradisiacă, nu generează pace, ci conflicte ireconciliabile. Din cauza mijloacelor de supraviețuire limitate, nu pot supraviețui toți. Dar productivitatea sporită a diviziunii muncii anihilează conflictul natural de interese. Mai mult decât atât, competiția biologică este înlocuită de competiția muncii, ba chiar competiția naturală pentru aceleași bunuri se transformă într-un catalizator al productivității și, respectiv, al armoniei, căci aceleași bunuri sunt produse în cantități mai mari, iar prețul lor scade. Și astfel interesele membrilor societății sunt armonizate.
Este preferabil pentru toată lumea implicată ca diviziunea muncii să fie internațională.
„Dacă condițiile fizice de producție ar fi identice pretutindeni, iar oamenii ar fi egali din toate punctele de vedere, atunci omenirea nu ar fi practicat diviziunea muncii”,
ne spune Mises. În condițiile pieței libere, cel care activează este liber să aleagă locul unde va fi cel mai bine plătit. Prin mobilitatea forței de muncă (și, respectiv, a capitalului), piața liberă îi asigură venituri mai mari, comparativ cu o piață închisă. Corolarul diviziunii muncii este cooperarea umană, iar adâncirea diviziunii muncii pe segmente din ce în ce mai înguste obligă la o cooperare superioară în procesul muncii.
Diviziunea muncii avantajează nu doar pe muncitori, ci și statele. Realitatea economică a lumii se bazează pe diviziunea internațională a muncii, astfel încât bunul mers al lucrurilor din economia fiecărei țări depinde de bunul mers al lucrurilor din economia celorlalte țări. Prin bunul mers al lucrurilor la nivel de economie mondială se înțelege libertatea fiecărui agent economic din oricare țară a lumii de a face schimb cu orice alt agent economic de pe planetă.
Opusul acestei realități economice mondiale este autarhia. La nivel de țară, o economie autarhică echivalează cu o serie de independențe, la nivel de ramuri, față de ramura similară din alte țări: independența energetică a țării, independența militară, independența ideologică etc. Totalitarismele militariste ale secolului trecut; Hitler, Mussolini, Stalin, Ceaușescu, ar fi exemple de autarhii. Dar pentru că, după cum am spus, condițiile fizice de producție nu sunt pretutindeni la fel, este inevitabilă apariția dictaturii economice, adică a situației în care consumatorii sunt obligați să consume ceea ce li se oferă, adică ceea de ce dispune țara respectivă (și fabricat cu forța de muncă proprie, oricare ar fi calificarea ei într-un domeniu concret). Așa a apărut, la naziști, conceptul de Ersatz, adică substitut. Substituirea unui produs original cu ceva ce se putea obține cu resursele disponibile rezulta în bunuri mai puțin calitative, dar mai scumpe (din lipsă de resurse pentru fabricarea lor). Acest fapt demoralizează oamenii și a contribuit, în proporție mai mare sau mai mică, la căderea regimurilor dictatoriale.
Astfel, Mises subliniază inutilitatea războiului:
„Ceea ce îl distinge pe om de animal este înțelegerea de către el a avantajelor derivabile de pe urma cooperării în condiții de diviziune a muncii. Omul își stăvilește instinctele înnăscute, pentru a coopera cu alte ființe umane. Cu cât dorește mai mult să-și amelioreze bunăstarea materială, cu atât trebuie să extindă mai mult sistemul de diviziune a muncii. Concomitent, el trebuie tot mai mult să restrângă sfera în care recurge la acțiuni militare. Emergența diviziunii internaționale a muncii necesită abolirea totală a războiului. Aceasta este esența filosofiei laissez faire de la Manchester”.
Ajunși în acest punct, trebuie menționat că tocmai faptul că pacea este o condiție necesară a liberului schimb, mai mult decât o consecință a acestuia, este unul din pilonii de bază a criticii antiliberale.
Karl Polanyi a evidențiat această perspectivă în cartea sa Marea transformare, în care analizează și critică teoria economică liberală:
„Cele trei principii – piață a muncii concurențială, etalon aur automat și comerț liber internațional – formau un întreg. Sacrificiile implicate de realizarea oricăruia dintre ele, erau inutile, ba chiar mai rău, dacă celelalte două nu erau la rândul lor asigurate. Era totul sau nimic. […]
Scriitorii acelei perioade (după al doilea război mondial, nota mea) excelau în lipsa de realism. Statul național era considerat o prejudecată provincială de către A.J. Toynbee, suveranitatea o iluzie ridicolă de către Ludwig von Mises, războiul un calcul greșit de afaceri de către Norman Angell. Conștiința naturii esențiale a problemelor de politică s-a prăbușit la un nivel fără precedent de scăzut (sublinierea îmi aparține) […]
Susținem că națiunile Europei nu au depășit niciodată șocul experienței de război care i-a confruntat pe neașteptate cu pericolele interdependenței. În zadar a fost reluat comerțul, în zadar roiuri de conferințe internaționale expuneau idile ale păcii, iar zeci de guverne se declarau în favoarea principiului libertății comerțului – niciun popor nu putea uita că, în afara cazului în care poseda el însuși hrană și materii prime sau dispuneau de acces militar sigur la ele, nici moneda stabilă, nici creditul invulnerabil nu îi putea salva de la neajutorare”.
În pofida faptului că discursul despre „țesutul societății” a lui Polanyi capătă, pe alocuri, nuanțe dramatice și mistice, nu se poate spune că argumentația sa este lipsită de fundament real, iar din ceea ce putem să observăm chiar în aceste vremuri este că, într-adevăr, s-a prăbușit nu doar conștiința problemelor de politică, ci până și discursul politic.
Readuc în atenție, în acest sens și în continuarea subiectului analizat, cartea lui Pierre Manent, Cum de putem trăi împreună, o carte în care problemele cu care ne confruntăm în prezent sunt prevăzute cu o exactitate și luciditate dezarmante:
„Europa va mai trebui, poate mai repede decât și-ar imagina, să-și determine nu frontiera, căci natura s-a îngrijit de asta, ci relația cu Statele Unite. Ponderea sa economică și poate în curând monetară o confruntă cu o alegere politică extrem de dificilă: să continue a fi uriașul incapabil să-și lege singur șireturile sau să-și actualizeze forța potențială. În cele două ipoteze, relațiile cu Statele Unite vor fi tot mai dificile, dar cea de a doua, o confruntare de un gen inedit, pare inevitabilă”.
Acest citat este și despre „frumosul ocean” care desparte Europa de Statele Unite, și despre „confruntarea inedită și inevitabilă” dintre acestea, la care asistăm…
Euroscepticismul lui Manent este constructiv, el încercând să facă ceea ce a făcut pentru prima dată în filosofia politică Machiavelli, adică să arate nu cum ar trebui să funcționeze un stat ideal, ci cum funcționează de fapt structurile politice, să arate, mai exact, limitele funcționării unei structuri precum Uniunea Europeană, în condițiile concrete în care aceasta ni se prezintă acum, în scopul depășirii acestora.
Deși liberal ca Mises, Manent este preocupat, ca Machiavelli, de corpul politic. Consideră una din afirmațiile teoretice cele mai importante ale științei politice aceea că umanitatea, în măsura în care este politică, trăiește fie într-o anumită formă politică (tribul, cetatea, națiunea), fie în tranziția de la o forma la alta, și nu prezintă o variabilitate indefinită. Polisul antic sau cetatea e nucleul originar al politicii occidentale și e caracterizat de libertate și război, inseparabile una de alta. Când ne-am dorit să separăm libertatea de dezordinile care o însoțesc, în condițiile creșterii populației, am introdus instituția reprezentării, care filtrează pasiunile populare și temperează impetuozitatea mulțimii, și totodată am multiplicat interesele, facțiunile. Astfel, logica politicii moderne contrariază logica politicii antice: polisul antic este format din cetățeni puțini și omogeni, pe când statul modern necesită o populație numeroasă și variată. Pentru ca dinamismul populației să nu antreneze războiul, sunt interpuse aceste filtre ale reprezentării (cetățeanul votează un reprezentant, nu-și susține direct interesele) și ale libertății individuale.
Chiar și așa am avut surpriza altor războaie, celor mai mari războaie, cele ale secolului XX. Însă nu formele politice specifice statului modern le-au provocat, susține Manent, ci ciocnirea dintre acestea:
„catastrofele secolului XX nu derivă din faptul național ca atare, ci din ceea ce a antrenat, în vârtejul ei, rivalitatea dintre națiunile democratice și cele nedemocratice – sau foarte puțin democratice – și că tocmai acestea din urmă, în special Germania, sunt principalele responsabile pentru dezastru. Există mult adevăr în afirmația curentă – ca și în remarca, la fel de curentă – potrivit căreia nu s-a declanșat niciodată un război între două națiuni pe deplin democratice”.
În cadrul formelor politice pe care le analizează, Manent nu putea trece cu vederea imperiul, a cărui reprezentant modern ar fi SUA, acestea fiind „asiguratorul, consumatorul și puterea de intervenție de ultimă oră” pe glob, și autorul consideră important să adauge un detaliu hotărâtor în această schemă modernă: „imperiul american este un imperiu îndeobște binevoitor și adesea luminat. În multe circumstanțe, a meritat chiar calificativul de generos”. (Ne întrebăm, nu-i așa?, ce se va întâmpla în lipsa lor.) Limitele acestui imperiu sunt firesc determinate de interesele sale: „Statele Unite au prea multe interese în lume și sunt prea puțin preocupate de restul lumii ca s-o poată guverna fără sprijinul aliaților sau chiar al rivalilor lor”.
Europa însă ar fi un imperiu de alt tip, fiindcă e constituit din multe națiuni între care apar, în mod firesc, rivalitățile caracteristice unui corp politic aflat în interiorul altui corp politic. Democrația însemnând „a te guverna tu însuți”, fiecare dintre aceste corpuri politice, cele din care e constituită UE și UE la rândul său, încearcă să se autoguverneze, ceea ce ar putea duce la tensiuni. În același timp, democrația înseamnă, în afară de autoguvernare, și garanția protejării drepturilor individuale. Avem, așadar drepturi de cetățean și de individ. Se pare că prin „construcția Europei” se înțelege, în prezent, o extindere a drepturilor individului și o diminuare a puterilor cetățeanului. După părerea lui Manent, acest proces prin care guvernul democratic ales de fiecare țară trebuie să țină cont de voințele guvernelor democratic alese ale celorlalte țări „implică o diminuare continuă a sentimentului de responsabilitate civică pe care-l presupune identificarea civică”.
Trebuie să menționăm că Manent consideră că tensiunea dintre individ și cetățean este indispensabilă și necesară procesului democratic, că trebuie, pentru o democrație durabilă, să învățăm să trăim cu această tensiune, nu să renunțăm la ea, să învățăm să trăim inclusiv cu alienarea indisolubil legată de separațiile statului modern: separația puterilor în stat, separația Bisericii de stat, separația reprezentatului de reprezentant, a societății civile de stat, a faptelor de valori… Însă Europa alege să înfăptuiască democrația
„simplificând-o: în locul dualității, uneori a tensiunii, dintre individ și cetățean, afirmarea unilaterală a drepturilor și șanselor individului. […] „Europa” organizată pe aceste baze ar fi un vast spațiu de civilizație, supus unor reguli uniforme, oferind imense posibilități indivizilor capabili să acționeze avantajos conform acestor reguli, dar nu un corp politic care să ofere cetățenilor săi o aventură comună, o „comunitate de destin””.
Manent se întreabă, mai întâi, dacă această Europă depolitizată, redusă la economie și cultură, este posibilă, apoi susține că, în orice caz, „construcția europeană” trebuie riguros definită, dezabiguizată. În continuare, nu va pregeta să numească și să vorbească despre aceste ambiguități europene – geografice, culturale, religioase – ca să conchidă că un corp politic ar trebui să se definească mai întâi politic, și abia apoi economic și cultural, chiar dacă este de acord că această definire a corpului politic este „o tristă necesitate”. Acest efort de definire ar include determinarea raportului cu Estul (Rusia), cu Sud-Estul (Turcia) și, nu în ultimul rând, cu Statele Unite. După Manent, aceste chestiuni nu pot fi evitate prea mult timp, ieșirea din politic nu este posibilă, e doar un vis.
Din cele spuse până acum, se întrevede posibilitatea războiului, care trebuie analizat chiar dacă cădem de acord că este răul absolut:
„tocmai dacă luăm în serios gravitatea morală a războiului, trebuie să fim capabili să facem o analiză politică a sa, fiindcă el își află sensul – sau nonsensul -, precum și conținutul moral în contextul politic. Am putea spune: cei care se mărginesc să condamne războiul nu îl condamnă cu adevărat fiindcă ignoră ce este el.”
Fără îndoială, orice discuție despre război este fragilă și orice am spune despre el este supus imediat interpretărilor de tot felul, astfel încât este cu adevărat dificil, responsabil, dar mai ales problematic să înaintezi niște principii generale privitoare la acesta. Se pare că autorul își asumă această dificultate, în măsură în care acest lucru este posibil, ceea ce nu ne face mai ușoară lectura cărții lui, mai ales când suntem conștienți, în virtutea realității, de implicațiile afirmațiilor sale. El evidențiază, recurgând la Raymond Aron, dar și la istorie, caracteristicile războiului: pe de o parte, acesta cristalizează raportul real, existent deja, al forțelor mondiale, dar care, pe timp de pace, este doar potențial; dar în același timp războiul este în sine un fapt major care se transformă, de la un anumit punct, în cauza unor noi efecte. Acest lucru este deosebit de important, anume conștientizarea faptului că declanșarea unui conflict cu scopul revelării unui raport de forțe (indiferent de motivele enunțate oficial) ar putea duce, prin realitatea bătăliilor înseși, la efecte neașteptate, care tulbură situațiile (potențiale, care se doreau cristalizate și aduse la realitate) care le dăduseră naștere. Definirea politică a Europei ar putea înlătura necesitatea actualizării forței sale printr-un război (în care s-ar putea trezi implicată, după cum vedem, poate tocmai din cauza ambiguității sale politice).
Argumentul lui Manent pentru instituirea, în primul rând, a unei ordini politice, înainte de cea economică și culturală, poate părea acum sinuos și chiar ambiguu, după ce l-am redus la o prezentare atât de succintă și selectivă a lanțului de raționamente, dar tot aș încerca să rezum ideea centrală: tensiunea dintre individ și cetățean trebuie menținută, nu înlăturată, iar pentru a păstra activă și conștiința civică, trebuie să avem ceva în comun, iar corpul politic ar reprezenta tocmai acel lucru comun; compasiunea individuală nu duce decât la o acțiune timidă și nu poate motiva acțiunile durabile și coerente. Astfel, concluzionează Manent:
„Prin acest ocol, regăsim sensul ordinii politice. Pare mai puțin pură, mai puțin nobilă, mai puțin umană decât ordinea umanitară. Nu e ordinea umană universală, nu se adresează imediat omului ca om. Dar tocmai prin asta ea permite împletirea eficientă a sentimentului de sine cu sentimentul față de celălalt. De ce? Pentru că, în ordinea politică, sinele și celălalt au ceva în comun: tocmai ordinea politică, corpul politic, republica reprezint lucrul comun. […]
Făgăduința progresului moral conținută în sensibilitatea umanitară contemporană va rămâne sterilă dacă nu știm să schițăm cadrul politic în care ea va putea produce efecte reale și durabile.”
Nu cumva în acest sens se discută acum despre o redefinire a Europei, preocupată tradițional de economie, cultură și drepturi (preocupări întru totul justificate, dar, pare-se, insuficiente), de o definire a ei care ar echivala cu o declarație de forță inclusiv politică și militară?
Așadar, avem nevoie de pace ca o condiție indispensabilă a dezvoltării economice, dar ordinea politică e cea în stare să asigure echilibrul de forțe, echilibru necesar pentru a obține o comunitate umană tolerabil de justă și de fericită. Dar ar fi oare o umanitate pașnică și prosperă capabilă de dezvoltare tehnologică, ar fi oare ea creativă, nu ar cădea într-o lâncezeală confortabilă? Întrebarea e legitimă, din moment ce se vorbește atât de mult despre inovațiile din timpul războaielor, încât ajungem să le asociem pe acestea din urmă cu un catalizator al tehnologiilor, dacă nu chiar cu un potențial creativ extraordinar. Matt Ridley este autorul care contestă această asociere. În cartea sa, Inovația: cum funcționează și de ce-i priește libertatea?, el susține că inovația este un proces colectiv, gradual și inexorabil. Dacă nu ar fi existat Edison, cu siguranță altcineva ar fi inventat becul, pentru că venise timpul pentru acea inovație. Ridley pune accentul nu pe inovator, ci pe inovație, susținând că apariția oricăreia dintre acestea este supusă unui proces evolutiv și că ea apare oricum la momentul potrivit, însă autorul se îndoiește că războaiele ar fi momente potrivite. El susține că, dimpotrivă, războiul ar fi încetinit, nu accelerat, multe tehnologii importante:
„Lipsurile din timpul războiului, grijile legate de securitate și – în Marea Britanie – bombele zburătoare V1 au continuat să pună piedici proiectului, deci nu e deloc clar că penicilina ar fi fost dezvoltată mai lent pe timp de pace. […]
Veștile despre proprietățile penicilinei ajunseseră în Germania chiar dinainte de război, iar doctorul lui Hitler o folosise ca să-l trateze pe Fürer după tentativa de asasinat din iunie 1944, dar nu a existat nicio încercare serioasă de a mări producția acolo sau în Franța. Probabil că și asta ar fi fost diferit, dacă anii 1940 ar fi fost pașnici”.
„Asemenea radarului și calculatorului, avionul cu reacție este adesea considerat produsul inventivității din timpul războiului. Dar, ca și în aceste alte cazuri, munca esențială fusese de fapt făcută cu mult înainte de începerea ostilităților, atât în Marea Britanie, cât și în Germania, și este imposibil să știm cât de repede ar fi fost descoperit avionul cu reacție și comercializat într-un univers alternativ, în care anii 1940 ar fi fost prosperi și liniștiți”.
„În 1945, fără război, deja sigur ar fi existat dispozitive electronice, digitale, programabile și pentru uz general. Într-adevăr, fără nevoia de confidențialitate, e posibil ca ele să fi evoluat mai repede pentru că echipele separate își împărtășeau mai repede ideile și își foloseau dispozitivele în alte scopuri decât calcularea traiectoriilor obuzelor de artilerie sau decodarea mesajelor secrete de la dușmani. Dacă Zuse, Turing, von Neumann, Mauchly, Hopper și Aiken s-ar fi întâlnit toți la o conferință pe timp de pace, cine știe ce s-ar fi întâmplat și cât de repede?”
E de înțeles de ce războaiele nu pot asigura mediul fertil inovațiilor dacă credem, împreună cu Matt Ridley, că libertatea este principalul mobil al inovației, libertate însemnând circulația și schimbul de idei, ba chiar și, după părerea autorului, lipsa brevetelor și a proprietății intelectuale.
Libertatea este indispensabilă nu doar creațiilor tehnologice, ci și celor artistice. Și nu pot să nu amintesc, în acest context, de tulburătoarele memorii ale lui Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, o excelentă descriere a lumii așa cum era ea până la războaiele mondiale și cum s-a transformat în timpul și după acestea. Făcând parte din mediul intelectual, Zweig a putut să-i observe devierile și transformările de aproape, iar cartea sa ilustrează atât fanatismul belicos pe care l-a urât din tot sufletul, cât și eforturile sale pacifiste, ce nu au dat rezultate, din păcate. Nu vreau să spun că în timpul războaielor nu se creează – Goethe a scris netulburat în timpul războaielor napoleoniene – dar aș vrea să remarc o trăsătură a creativității care e exacerbată mai ales în timpul conflictelor, anume apariția creațiilor ideologice de un extremism acerb, care sunt încurajate în aceste perioade și astfel înlocuiesc alte feluri de manifestări culturale mai moderate. Se instituie un tip aparte de cultură, cultura războiului, închisă în sine și înverșunată, eclipsând, totodată, celelalte eforturi creative.
Emblematic este cazul lui Lissauer, povestit de Zweig. Ernst Lissauer, poetul evreu-german care nu se remarcase cu nimic până la Primul Război Mondial, scrie, după declanșarea acestuia, poezia Cântec de ură împotriva Angliei, poezie care ridica ura pentru „crima” Angliei până la rangul de demnitate națională și cu care dobândise peste noapte gloria cea mai strălucitoare, dar care „îl ridicase așa de sus numai ca să-l azvârle, cu atât mai adânc, în abis”, căci după război ea devenise incomodă, iar pe Hitler nu l-a împiedicat defel să-l izgonească pe autorul ei din Germania iubită.
Cu greu aș găsi o carte mai convingătoare, care să explice mai clar, mai exact și mai tulburător impactul nefast și trist al războiului asupra lumii, dar mai ales asupra conștiințelor până și a celor mai elevate persoane. Însuși Zweig nu a mai putut îndura transformarea lumii într-un teritoriu al barbariei la care asistase, și poate că tocmai din această cauză își pune capăt zilelor, împreună cu soția, în casa sa din Petropolis, Brazilia, la 22 februarie 1942, la numai câteva zile după ce transmisese editorului manuscrisul memoriilor sale.
Gândurile înșirate pe ultimile pagini ale cărții, îi trădează starea de disperare în care se afla și pe care o putem înțelege, iată, mai bine decât ne-am fi dorit:
„Căci opera cea mai scumpă inimii mele, conviețuirea pașnică în Europa, operă în care, de-a lungul a patruzeci de ani, îmi investisem toată forța convingerii, aceasta se destrămase. Lucrul de care mă temusem mai mult ca de propria moarte, războiul tuturor contra tuturor, se dezlănțuise acum pentru a doua oară. Și din cauza acestei intempestive discriminări, cel care o viață întreagă militase cu ardoare, în numele umanității și a spiritului, pentru strângerea rândurilor, se simțea, în ceasul acesta care reclama mai mult ca oricând nestrămutata solidaritate, inutil și singur cum nu se simțise niciodată în viața lui”.
În timp ce scriam acest articol, am recitit, în întregime sau în mare parte, cărțile despre care am vorbit, iar contrastul argumentelor acestor cărți cu realitatea care ni se desfășoară în fața ochilor mă făcea să simt ca inutil efortul de a scrie despre acest subiect, căci mi se pare că am ajuns, o parte din noi, la acea stare de disperare în care pare că nu mai e nimic de făcut – lumea o luat-o la vale, iar altă parte – la un fanatism ireconciliabil, care a prins frâiele acestei situații și o îndreaptă pe făgașe periculoase, și simțeam că niciun argument rațional nu mai are putere în asemenea cazuri. Dar tocmai conștiința faptului că nimic nu e mai inutil și mai nepotrivit decât să cazi pradă disperării, în situații dificile, m-a împins să îl scriu totuși, să scot în față, încă o dată, cărțile, rațiunea, cumpătarea și înțelepciunea celor mai pricepuți ca noi, în așteptarea timpului când acestea vor înflori încă o dată:
“rostul tuturor pasiunilor e să se istovească odată. Soarta oricărui fanatism e să se păcălească pe el însuși. Rațiunea, cea eternă și tăcut răbdătoare, poate aștepta, neclintită. Uneori, când ceilalți zbiară în beția lor, ea trebuie să amuțească. Însă timpul ei vine, revine totdeauna.” (Stefan Zweig)
