Cărți din alți ani (recomandări de lectură)

Începutul de toamnă este întotdeauna solicitant. Mereu ai ceva de făcut, iar lista se gonflează de la o zi la alta. Citești printre picături și alegi, din teancul cu cărți necitite, una sau două, amânate din varii motive.

Jessie Burton, Muza, Editura Humanitas Fiction, 2017, în excelenta traducere a Veronicăi D. Niculescu.

Cartea scriitoarei britanice este un roman despre pendularea permanentă între dragoste și artă (aspirațiile artistice), despre trădare, singurătate și alegeri, despre discriminare în lumea artiștilor, dar mai cu seamă despre căutarea propriei identități, deopotrivă sociale și artistice.

Structural, cartea are două planuri narative, urmărite alternativ în timp și spațiu: un sat din sudul Spaniei, în anii 30 (povestea familiei Schloss, refugiată din Anglia pe fondul apropierii celei de-a doua conflagrații mondiale) și Londra anilor 60 (povestea unei imigrante de culoare, din Caraibe, Odelle Bastien, aspirantă la gloria literară și la găsirea unui loc de muncă adecvat). Legătura dintre cele două paliere narative se face prin personajul Marjorie Quik (directoarea unui Institut de Artă britanic) și un tablou celebru, pictat de Olive Schloss, dar atribuit unui pictor mediocru, Isaac Robles, tablou pierdut în timpul războiului, regăsit ulterior în familia unui tânăr, Lawrie Scott, tablou lăsat moștenire de către mama sa, Sarah Schloss, fosta soție a dealerului de artă, Harold Schloss.

Prozatoarea alternează cele două povești, mizând inclusiv pe elementul-surpriză, dar dozând inteligent fiecare aspect, indiferent de ce natură este acesta: istoric, social-politic și cultural.

De ce să citești un astfel de roman?

Pentru că reprezintă implicit o călătorie în două epoci/țări și orașe diferite; pentru că abordează curajos o problematică mereu de actualitate: imigrarea, discriminarea de gen, afirmarea profesională, căutarea fericirii personale, complicatele relații de familie, pasiunea devoratoare pentru două arte precum pictura și literatura. Fiecare personaj este conturat pe măsură ce poveștile înaintează și fiecare devine astfel emblematic pentru o anumită tipologie: Harold Schloss – interesat de pictură și de vânzări în acest domeniu; conservator, neagă femeilor, în special fiicei, dreptul la afirmare artistică (nu știe niciodată că fiica lui, Olive, a aplicat și a fost admisă la o cunoscută școală de artă, nu știe că tablourile atribuite lui Isaac sunt pictate, de fapt, de această fiică genială); Sarah Schloss, soția lui Harold, este o femeie seducătoare, dar nevrotică și egoistă, o mamă deplorabilă, capabilă să-l prindă în mreje pe Isaac, de care Olive este îndrăgostită; Olive Schloss, fiica familiei Schloss, este o tânără inteligentă și talentată, ale cărei tablouri prind culoare și viață în spațiul generos al satului spaniol și pe fondul pasiunii pentru Isaac Robles; trăiește în umbră ca artistă, jubilând însă când tablourile îi sunt elogiate inclusiv de propriul tată; Teresa și Isaac Robles, doi frați din satul Arazzuelo, își intersectează decisiv viața cu familia Schloss în timpul refugierii în Spania. Teresa, șaisprezece ani, este o adolescentă matură, un caracter puternic, dornică de afecțiune, devenind confidenta și prietena lui Olive; Isaac, implicat în mișcarea muncitorească din zonă, altfel un pictor mediocru, se lasă nu doar sedus deopotrivă de Sarah și de Olive, ci și amestecat într-un schimb de identitate artistică; Odelle Bastien, poetă și prozatoare în devenire, își câștigă existența inițial ca vânzătoare într-un magazin de pantofi, apoi ca dactilografă în cadrul unui Institut de Artă londonez. Șefa ei este Marjorie Quik, un personaj enigmatic, despre care Odelle ajunge să creadă, treptat, că ascunde o altă identitate, lucru adevărat, de altfel, dar divulgat abia în finalul romanului.

Alternativ, poveștile sunt prezentate astfel încât conflictele și suspansul să fie la cote maxime, cu trimiteri generoase la climatul social-politic al vremii, respectiv ascensiunea lui Hitler în Europa, mișcarea muncitorească spaniolă, piața artistică (pictori și pânze celebre, informații în paginile de subsol ale cărții).

Fredrik Backman, Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, Editura Art, 2023, în traducerea Andreei Coleman.

Scriitorul suedez este cunoscut cititorului român în special cu celebrul roman Un bărbat pe nume Ovie, ecranizat cu succes sub titlul Un bărbat pe nume Otto (Tom Hanks într-un rol magistral).

Aparent cărți pentru copii, romanele lui Backman prind deopotrivă și la adulți nu atât prin tematica lor, cât prin stilul și abordarea ludică și (auto)ironică, adesea chiar persiflantă, dar niciodată malițioasă sau superfluă.

Un dezavantaj, în realitate doar aparent, al cărților lui Backman ar fi dimensiunile lor ample în raport cu elementele de conținut. În fond, mi-ar putea replica un cititor nemulțumit, se puteau relata toate acele „fapte și întâmplări” în mai puține capitole, respectiv pagini; da, dar tocmai în această răbdătoare și savuroasă dimensionare a unei replici, a unui comportament, a unei atitudini stă farmecul istorisirilor aparținând prozatorului suedez. Poate să nu se întâmple nimic important, la nivel evenimențial, timp de zeci de pagini, dar în același timp să se întâmple totul la nivelul conștiinței în care se reflectă esențial toate cele trăite.

În Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău, Backman relatează, cu nedisimulat umor și cu tandrețe, povestea unei fetițe altfel și a unei bunici altfel. Elsa are șapte ani, „aproape opt”, iar bunica dinspre mamă are șaptezeci și șapte, „de fapt, aproape șaptezeci și opt”. Elsa este un copil diferit, special, care nu se încadrează și nu se adaptează ușor într-un grup, șicanată zilnic, la școală, de ceilalți colegi. Bunica, fost cadru medical, este o nonconformistă cu un limbaj „dezbrăcat” de toate convențiile sociale și morale, savuroasă și atipică în atitudine, aparent în conflict cu toată lumea, mai puțin cu nepoata ei. Cele două se contrazic adesea, dar au o relație absolut specială. Intuind singurătatea și deruta fetiței, bunica inventează pentru ea o lume alternativă, pregnant fabuloasă, unde anormalitatea (a fi diferit) este regula supremă. Elsa suprapune zilnic (dar mai ales în momente-limită) această lume imaginară peste cea reală și reușește nu doar să reziste presiunilor de tot felul, ci și să-și păstreze inalterată o anumită inocență. Deși ancorată în realitatea dominată de tehnologie (internet, rețele sociale, device-uri), Elsa cultivă o atitudine de o înduioșătoare naivitate față de viață, față de oameni, dar o naivitate care nu eludează întru totul esența vieții. Fata e capabilă să dea replici și verdicte mature, să sancționeze derapajele și comportamentele ipocrite ale adulților, începând cu părinții chiar.

Moartea bunicii este inițial un factor perturbator și destructurant. Prin „misiunea” lăsată în seama nepoatei, aceea de a duce „scrisori de iertare” mai multor persoane din anturajul bunicii, aceasta o ajută pe fetiță să treacă peste suferință și pierdere, să trăiască în continuare în ambele lumi, să își facă prieteni din persoanele cărora le duce aceste scrisori. Dar mai ales o ajută să afle că, departe de a fi fost ființa perfectă, bunica a făcut greșeli, a rănit, a trădat, a fost OM. Sunt, iată, lecții de maturizare treptată.

Este o carte emoționant de frumoasă, fermecătoare, o carte pentru toate vârstele și pentru toate gusturile, cred. Nimic spectaculos, doar viața de zi cu zi, viața cu tăvălugul ei, cu bucuriile și tristețile înșirate precum mărgelele pe o ață neverosimil de subțire.