„Organic sound” sau adicția pentru sunet dăunează grav expresivității

Eram curioasă să văd spectacolul, din cel puțin două motive: one-woman-show în dansul contemporan ocupă spațiu considerabil; al doilea motiv – Andreea Gavriliu (protagonista și regizoarea spectacolului). Deși publicul a fost extrem de entuziasmat, aplaudând minute în șir la final, eu am rămas cu un mare semn de întrebare în legătură cu potențialul ei artistic (refuz să cred că un astfel de spectacol îți poate aduce un premiu UNITER, uite că mi-a scăpat!). Am ieșit din sală nelămurită asupra subiectului în sine: despre ce a ales să ne „vorbească” Andreea Gavriliu? În afară de ruga ei verbalizată de a ne gândi la muzicile care ne rămân întipărite în creier (ciudată rugă, ar fi trebuit ca muzica show-ului să ne determine să readucerea aminte a unora sau altora dintre muzicile cu care ne însoțim acțiunile și activitățile în viața cotidiană) n-am reușit să prind firul roșu al întregului spectacol.

În mijlocul scenei, pe podea e imaginea unui creier uman – el alb, fondul roșu. În mijlocul creierului este ea, care se mișcă repetând câțiva pași și câteva mișcări până la obsesie. De altfel, tot spectacolul se bazează pe aceleași succesiuni de pași, diferind ritmul și poziționarea în scenă. Până și alunecările sunt identice, ceea ce anulează foarte mult din efectul artistic al întregului spectacol. După un sound cu puternice accente indie încep să se succeadă tot felul de muzici, mai mult sau mai puțin mixate, care fac deliciul spectactorilor. Dar … ea, corpul ei nu-mi spune nimic. Nu mă fascinează într-atât, încât să rămân cu privirea agățată de ea, ba chiar mă întreb de multe ori ce legătură e între ce se aude și mișcarea ei corporală, smen că e o problemă de coregrafie. Tranzițiile de la un moment la altul nu există, pur și simplu. Și nu mă refer la cele două momente de întuneric total, când Andreea Gavriliu se schimbă pe scenă și încearcă un dialog cu sala (recunosc că la al doilea moment m-am și enervat puin, datorită imposibilității unui dialog firesc, din moment ce ea, centrată fiind pe schimbatul hainelor, n-a știut să relanseze discuția, încercând să caute o altă melodie despre care să vorbească cu spectatorii). Evident că momentele în sine trebuiau regândite și cu totul altfel integrate în spectacol, pentru că așa, aveam doar episoade care pot fi urmărite ca simple exerciții și sau crochiuri de dans contemporan, fără nicio legătură între ele. Dar un spectacol de dans, care face parte dintr-un repertoriu al unui teatru de prestigiu trebuie să arate de un cu totul alt nivel; trebuie să provoace, să incite spectactorul la tot felul de interogații, să suscite discuții în legătură cu expresivitatea corporală etc. Și OST nu provoacă nicicum, evident e punctul meu de vedere.

Sunt convinsă că spectacolele de dans contemporan trebuie să existe și să fie promovate intens; ele fac parte din ceea ce eu numesc „educația artistică” a tinerilor; suntem asaltați de zgomot și nu mai reușim să găsim sunetele, iar dansul contemporan vine să facă puțin loc din acest punct de vedere. De aceea cred că spectacole ca OST trebuie gândite foarte atent și centrate pe spectactor, nu pe nevoia artistului de a arăta ce poate/știe să facă. Prefer un singur tablou, dar bine gândit, în care acțiunile să se lege între ele într-o narațiune firească, în care poezia să fie parte din poveste și mesajul să ajungă la public așa cum trebuie, dar mai ales când trebuie. Altfel, vorbim despre mișcare și atât.

Aplauzele publicului de la final mi-au dat de înțeles că publicul s-a bucurat de muzică și de talentul (evident, nu contest asta) nativ al Andreei Gavriliu; ea are o expresivitate atipică, care cucerește într-un fel anume, dar e păcat că de multe ori aceasta se ascunde bine în spatele unei agresivități neașteptate. Sper să o revăd curând într-un spectacol care să mă țintuiască în scaun și să nu-mi dea voie să respir, care să mă ia pe scenă cu totul. Pentru că ea poate să facă asta!

Festivalul Internațional de Teatru Nou Arad (10 – 19 mai 2019)