Omul de ianuarie, de David Mitchell

Este evidentă tendinţa scriitorilor contemporani de a recupera, prin descrierea existenţei unui singur personaj, identitatea unei întregi naţiuni. Exemple precum Une vie française (Jean-Paul Dubois), Les souvenirs (David Foenkinos) sau Un roman français (Frédéric Beigbeder) îmi vin spontan în gând cu referire la dorinţa de a ilustra viaţa (proprie) printr-o contextualizare distinctă. Detalii de ordin exterior devin catalizatorii unor confesiuni din ce în ce mai profunde, mai cinstite cel puţin în aparenţă, şi conferă cititorului senzaţia, atât de avid căutată, de a se situa, prin lectură, dans le Vrai. Autenticul şi verosimilitatea au devenit principala miză a scriiturii de această factură (să îi spunem „autobiografică”). Lectorul doreşte să se regăsească, să internalizeze conţinutul operei literare, să creadă în ceva în care şi scriitorul a crezut cu toată fiinţa.

Abbey Road, albumul celor de la The Beatles, războiul din Insulele Falklands, ţigările Passing Cloud, nume precum Happy Days, Sex Pistols, Dirty Harry, Talking Heads, Duran Duran şi multe alte referinţe (explicate în ample note de subsol) îşi găsesc locul în paginile acestui amplu bildungsroman scris de David Mitchell, ce retrasează un an din viaţa tânărului Jason Taylor, în satul său natal din Anglia începutului anilor ’80. Spre deosebire de majoritatea cărţilor contemporane ce tind spre globalitate şi creează fresce sociale bazate pe trăirea nostalgică şi pe regresiunea gândului în trecut din perspectiva adultului, „Omul de ianuarie” tratează doar chestiunea (extrem de complexă, de altfel) a adolescenţei. Construită din 13 capitole – fiecare corespunzând unei luni din anul respectiv, alături de luna ianuarie a anului următor -, cartea descrie câteva evenimente, aparent disparate, care vor modela esenţial structura interioară a baiatului şi îi vor schimba radical viziunea. Totuşi, legătura dintre ele se ţese discret, ca pe o hartă obscură a destinului, one thing leads to another, după cum spune englezul, astfel că, în ianuarie 1983 (la capătul periplului de un an la care lectorul a fost părtaş), Jason este nevoit să remarce un adevăr delicat: prea puţine sunt elementele care s-au păstrat neschimbate în identitatea sa faţă de momentul iniţial. Prin intermediul unor incidente fondatoare, trăsăturile sale se nuanţează şi se stabilizează, iar personalitatea sa capătă contur distinct; poate că ar fi chiar injust să numesc acest proces maturizare, căci cuprinde mai mult (şi mai hotărâtor) decât poate însemna un substantiv clişeizat. Jason capătă, în fapt, accesul timpuriu spre înţelegerea superioară a vieţii, spre distilarea lucrurilor cu adevărat importante şi abandonarea futilului.

Destul de recurente, temele copilăriei, jocului, universului natal neîngrădit, au fost însă revitalizate ingenios de scriitorul englez. Aşa cum s-a remarcat, Mitchell dă naştere unui soi de Holden Caulfield mai complex şi adaptat unor alte vremuri, la fel de dificile de gestionat, poate chiar mai provocatoare. Prins între voinţele antagonice şi judecăţile rigide ale celor mari şi aflat încă la vârsta maleabilă a formării, în care fiecare pas este determinant pentru devenirea ulterioară, Jason Taylor – sensibil observator al lumii exterioare pe care şi-o interiorizează conştient şi raţional – acţionează ca o cutie de rezonanţă pusă în funcţiune, iniţial, independent de dorinţa sa. Competiţia maliţioasă cu ceilalţi colegi, plecarea surorii sale la facultate, războiul în care este angrenată naţiunea, toate sunt evenimente care nu îl pot lăsa indiferent, într-o epocă a proliferării mijloacelor de comunicare, în care informaţia echivalează cu supremaţia, chiar şi la scara minoră a unor şcolari din zona rurală a Angliei. Prin ocularul (încă) inocent al copilului, dar nu mai puţin intransigent, cititorul are acces la o lume ce nu este pusă în mod direct sub semnul judecăţii, ci permite libera evaluare; atmosfera distinctă a acelor ani, atât de minuţios recreată prin inserarea multitudinii de elemente care o individualizează, nu are de suferit din pricina vreunor posibile teze morale ancombrante – tânărul alege să se bucure de libertatea de care dispune, încercând să se izoleze într-o lume imaculată a ingenuităţii şi pasiunii pure, abstrasă conflictelor de orice fel. Cu toate acestea, atitudinea sa este grăitoare, căci copilul este înzestrat cu capacitatea aprecierii lucide, dar se vede constrâns să limiteze doar la consemnarea francă a situaţiilor cotidiene, din moment ce – lecţie empirică dureroasă – societatea este o maşinărie injustă, meritocraţia este o apariţie deja meteorică, iar cei aflaţi de partea corectă a baricadei nu câştigă decât prea rar.

Jurnalul său (deşi termenul nu este folosit ca atare) se naşte din dorinţa de a scrie poezie, reprimată sistematic până într-un anumit moment decisiv. Mai exact, clipa când realizează importanţa întâlnirilor şi descoperă pasiunea pentru aspectele profunde ale lumii. Prin ochii sinceri ai tânărului, Mitchell găseşte drumul spre (re)construirea unei naţiuni aflate într-o stare de decadenţă, în care par să primeze superficialul (antiteză subliniată de unul dintre personaje, o doamnă văzută ca fiind, evident, excentrică prin comparaţie cu pleiada de adulţi fazi din punct de vedere intelectual, care remarcă diferenţa dintre educaţia de dinainte de-Al Doilea Război Mondial şi cea de după) şi materialismul pur. Este, pentru Jason, şi vârsta primului sărut, a jocului lipsit de consecinţe, dar şi cea a acţiunilor cu consecinţe neaşteptate dar devastatoare, a asistării la scene domestice, a renunţării şi neputinţei. Copilăria îşi pierde aura sacră şi este coborâtă în stradă, iar David Mitchell nu se fereşte să atace anumite tabuuri, precum şi să îşi fondeze întreaga monografie uşor nostalgică pe anumite clişee şi stereotipuri, înţesate abundent, spre a spori caracterul de generalitate, pe care le tratează cu un ochi ironic, fără însă a le desfiinţa, sporindu-le, în acest fel, valoarea şi caracterul livresc. Caleidoscopul de sentimente şi mentalităţi ilustrat este, de fapt, calea spre evoluţie şi schimbare: pe de-o parte, evoluţia individuală a lui Jason, pe de alta, a întregii Anglii, devenită personaj în sine. Tonul este unul degajat, cât se poate de autentic, iar discursul lui Jason, când optimist, când melancolic, este apt să semnaleze reîntoarcerea spre vârsta inocenţei. În persoana lui Jason, Mitchell a făurit un susţinător înflăcărat al sensibilităţii şi profunzimii spiritului, pentru care scrisul a devenit refugiu şi încântare. Cu alte cuvinte, a reuşit să remodeleze, într-un mod inovativ, ceea ce risca să devină redundant sau, poate chiar mai grav, ignorat şi, în definitiv, uitat.

Finalul cărţii, într-o oarecare măsură sfâşietor („Lumea nu stă o clipă din a des-face tot ceea ce lumea nu stă o clipă din a face.”), este, de fapt, încărcat de speranţă. Aminteşte, întrucâtva, de senzaţia în care m-am cufundat pe tot parcursul lecturii romanului On ne voyait que le bonheur (Grégoire Delacourt), certamente mult mai pesimist, dar care oferă aceeaşi lecţie de viaţă: în final, lumina trebuie să persiste. Aşa e viaţa. Sau, cum ar spune David Mitchell,