Thomas Schlesser este scriitor, istoric al artei și profesor la École Polytechnique, autor al mai multor lucrări de specialitate. În anul 2003, autorul francez debuta în literatură cu romanul La vierge maculée. În anul 2024, publica în Franța romanul Les yeux de Mona, tradus simultan și în limba română de Daniel Nicolescu, sub numele de Ochii Monei. Lansarea volumului s-a realizat la Târgul de carte Bookfest, în prezența scriitorului.
Romanul este structurat în trei părți echilibrat realizate, care poartă numele muzeelor prin care își vor purta pașii personajele centrale: Luvru, Orsay și Beaubourg, marile muzee ale civilizației europene și nu numai. Cele trei muzee vor juca și rolul unei a doua case pentru Mona, personajul central al romanului, locurile în care o dată pe săptămână, alături de bunicul său, va parcurge trepte magice ale cunoașterii și dezvoltării, luând contact cu unele dintre cele mai mari realizări artistice, plastice și sculpturale, ale omenirii. Vizitele săptămânale la muzeu se desfășoară cu un scop și după un ritual, care sunt dezvăluite cititorului încă din primele pagini ale cărții.
Nu avea să își după nepoata la pedopsihiatru, nu… În schimb, o va face să urmeze o astfel de cură, o cură care să poată compensa toată urâțenia de care-i era năpădită copilăria […] O dată pe săptămână, potrivit unui ritual invariabil, o va lua pe Mona de mână și o va duce să contemple o capodoperă – doar una -, la început într-o tăcere prelungă, astfel încât nesfârșita delectare a culorilor și a liniilor să cuprindă spiritul nepoatei sale, apoi în cuvinte, ca să depășească stadiul de încântare vizuală și să înțeleagă felul în care artiștii ne vorbesc despre viață și gradul în care iluminează.
Dintr-o problemă existențială, dintr-un necaz încep, de fapt, și etapele descoperirii vieții din artă, lumii ascunse în spatele picturilor marilor artiști. La 10 ani, ochii Monei au aruncat-o pe fetiță într-un întuneric total timp de 63 de minute. O orbire bruscă, șocantă, care deschidea drumul a numeroase investigații medicale și griji fără limite ale familiei Monei. Cecitatea temporară a fetei este începutul unui nou drum pentru ea, unul al maturizării precoce, dar și al căutării până la vindecare. Investigațiile și analizele doctorului Van Orst nu au dezvăluit nimic biologic sau mecanic disfuncțional, dimpotrivă, ochii Monei, denumire purtată și de dosarul medical al copilei, au dezvăluit o acuitate rară a vederii, o precizie și limpezime specifice unei părți infime a lumii. Luni până la ani de zile, totul s-a aflat sub autoritatea întrebării centrale a romanului: oare Mona risca să-și piardă, până la urmă, vederea? De la această întrebare se construiește și narațiunea, și tematica romanului: familia ca sursă a vieții, a vindecării, a constantei între generații, iar, pe de altă parte, arta ca panaceu al cecității, ca alternativă a negurii pe care o putea aduce pierderea vederii.
Astfel, în Ochii Monei se pot distinge mai multe planuri narative și temporare, care reușesc să se armonizeze perfect pe tot parcursul romanului. De fapt, Mona va afla că principala cauză a orbirii sale s-a conturat încă de dinainte ca ea să devină conștientă de propria existență, de dinainte să aibă amintiri conștiente. În acest fel, asupra ei va fi mereu umbra celei de care se leagă existența fetei, bunica maternă Colette, pe care Mona a pierdut-o când era încă mică și pe care va ajunge să și-o amintească datorită unor lungi ședințe de hipnoză, aducând la suprafață din propriul subconștient și inconștient dureri nevindecate, neînțelese, atât de profunde încât o amenințau cu orbirea definitivă.
Alături de imaginea din ce în ce mai puternică a bunicii, dar care se conturează într-un cadru al irealității, la mijlocul drumului dintre reamintire și imaginar, romanul este dominat de figura puternică a lui Henry Vuillemin, bunicul Monei și soțul lui Colette. Acesta este prezentat ca un bărbat la senectute, văduv, dar profund atașat de nepoata sa, alături de care va trăi o experiență unică, prin vizitarea muzeelor de artă săptămânal. Acesta se va transforma în secretul care îi va lega pentru totdeauna. Bunicul consideră că singura modalitate de a salva ceva din ochii Monei este să îi impregneze cu formă și culoare pentru atunci când vor rămâne în întuneric. Pasionat de artă și frumos, Henry găsește un panaceu pentru salvarea frumosului în ochii fetei.
Henry făcea constatarea amară că vremea copilăriei este, din comoditate, impregnată mai ales cu obiecte frivole și urâte. Iar Mona nu ocolea regula. Frumusețea, adevărata frumusețe artistică, nu îi pătrundea în cotidian decât clandestin. Era absolut normal, remarca Henry: cizelarea gustului, construirea sensibilității aveau să vină mai târziu. Atât doar că – iar acest gând l-a sufocat – Mona fusese la un pas să-și piardă vederea și, dacă ochii ei aveau să se stingă în zilele, săptămânile sau lunile următoare, fetița avea să ia cu sine, între fruntariile memoriei, doar amintirea unor lucruri lucitoare și fără rost. O viață întreagă în întuneric, construind mental doar cu ceea ce produce lumea mai urât, fără o portiță de evacuare a amintirilor? Era imposibil. Era îngrozitor.
Romanul crește cu fiecare pagină, căpătând amplitudine atât prin profunzimea zilelor de miercuri, cât și prin caracterizarea personajelor. Ochii Monei poate fi considerat și un bildungsroman, din perspectiva metamorfozelor cunoscute de fată până la finalul cărții, o ardere a etapelor pe drumul maturizării, dar într-un cadru în care i se construiește identitatea, în același timp. Camille și Paul, părinții Monei, sunt construiți în antiteză cu calmul și înțelepciunea bunicului Henry, cu calmul și universul oferit de operele de artă văzute de copil. Paul este un bărbat dependent de alcool, proprietarul unei prăvălii de antichități, însă blând și înțelegător cu Mona, deținând locul în care ea preferă să se refugieze după școală și unde găsește, ca într-un puzzle, piese din trecutul bunicii sale, încercând să îi reconstruiască prezența, figura. Camille este diferită de mama sa, duce o viață agitată, mereu în vârtejul unor pulsiuni nervoase, mai ales după orbirea fetei. Dacă pentru Camille drumurile la medic reprezintă cele mai grele momente, așteptându-se mereu la diagnosticul neîndurător, pentru Mona aceste vizite ajung principala cale de aflare a felului în care o absență îi influențează puternic prezentul, viața.
Vizita la Luvru începe cu Venus și cele trei Grații oferindu-i daruri unei tinere, pictura lui Sandro Botticelli de la sfârșitul secolului al XV-lea. Bunicul o inițiază pe Mona în înțelegerea unei opere de artă, cu acuitate, parcurgând un algoritm: Vom privi o singură lucrare, la început fără să scoatem o vorbă, vreme de minute bune și, după aceea, o să discutăm despre ea. Scopul era nu doar să privească și să treacă mai departe, ci să primească mesajul, contextul și să înregistreze pe retină, pentru totdeauna pictura, indiferent care ar fi ea.
El știa că, până și în fața unei capodopere a Renașterii, o fetiță de zece ani, oricât de ageră, de curioasă, de sensibilă și de isteață ar fi fost, nu putea să cadă imediat în extaz. Știa că, spre deosebire de o idee primită de-a gata, era nevoie de timp ca să pătrunzi profunzimea artei, că era un exercițiu plicticos, iar nu o încântare grabnică. Mai știa și că Mona, pentru că i-o cerea el, avea să accepte jocul și că, în ciuda disconfortului, avea să scruteze cu atenția promisă formele, culorile, materia.
Însă, Mona se dovedește dornică să privească și să învețe, motiv pentru care de la o vizită la alta face progrese remarcabilă, își educă simțul artistic, începe să înțeleagă, să explice și să își explice nuanțe, culori, forme. În vizitele conturate detaliat în carte se poate identifica amprenta puternică a profesiei autorului, fiecare pictură fiind însoțită de o descriere detaliată, de o contextualizare necesară înțelegerii motivului unei picturi. Abordarea operelor de artă este una cronologică, pornind de la arta renascentistă până la cea contemporană, regăsită mai ales în Muzeul Beaubourg. În fiecare săptămână puteau vedea o operă de artă, parcursul are în total 52 de săptămâni în care Mona, dincolo de a privi frumosul sub formele sale complexe și diferite, are și privilegiul de a desluși mesajul fiecărei reprezentații în parte și de a descoperi singură sau de la bunicul său că arta este o transpunere a vieții, că pictorii sau sculptorii nu erau ființe ideale, cu vieți perfecte, ci, de cele mai multe ori, imperfecțiunea propriei lor existențe îi conducea să se exprime sub o astfel de formă. De pildă, primul mesaj pe care îl află și și-l însușește Mona din opera lui Botticelli este concentrat sub forma – Învață să primești, descoperind foiță cu foiță abisurile naturii umane.
Natura umană înseamnă de fapt ceea ce suntem noi în profunzime, cu zonele noastre de umbră și de lumină, cu defectele și virtuțile noastre, cu spaimele și speranțele noastre […] Mesajul acestei fresce e că trebuie să înveți să primești, că natura umană, ca să fie în stare de lucruri mărețe și frumoase, trebuie să fie pregătită să accepte: să accepte bunăvoința celuilalt, dorința lui de a face plăcere, să accepte ceea ce nu are și ceea ce încă nu este.
Dincolo de a fructifica aceste vizite pentru propria dezvoltare, Mona începe să scrie un jurnal în care, rând pe rând, notează straturile secretului ei cu bunicul Henry, ca pe un jurnal de călătorie, unul spiritual într-o dimensiune a cărei profunzime nu ajunge la toate milioanele de vizitatori anual. Unele opere îi stârnesc curiozitatea, la fel cum unele îi stârnesc consternarea, cum ar fi pictura lui Goya, Natură moartă cu căpățâna de miel, una dintre picturile care îi stârnește Monei uimirea sub forma consternării. Pictura trebuia să fie despre frumos, perfecțiune, însă tabloul înfățișează un cadavru de animal. Însă, află de la bunicul său că Goya este un pictor care începe să exploreze zonele obscure ale umanității, cu atât mai mult cu cât această schimbare de traiectorie a survenit ca urmare a unei boli grave, malarie fără îndoială, cu care s-a molipsit la Càdiz în 1792. Așadar, arta este o formă complexă de exprimare, o transpunere sub formă nonverbală iubirii, bucuriei, culorii sau celei mai adânci suferințe. Goya o cutremură, dar o și scoate din zona inocenței infantile.
Prima pictură văzută la Muzeul Orsay este O înmormântare la Ornans a lui Gustave Courbet, despre care Mona află a produs o schimbare radicală în domeniul artei fiind perceput ca un revoluționar, iar arta sa ca pe un strigăt anarhist împotriva stabilității artistice de până atunci, astfel debutând timid realismul.
Tabloul acesta a fost un strigăt în atmosfera vătuită a Salonului […] Acest strigăt, plin de sinceritate, se numește realism, un curent artistic care crede doar în reprezentarea adevărului, care vrea să facă simțit realul, în toate asperitățile și contradicțiile lui, pentru că imperfecțiunile inerente vieții reprezintă sarea existenței.
Un alt pictor care răspunde la multe dintre enigmele Monei, în căutarea urmelor și identității bunicii sale, este Henri Fantin-Latour, Omagiu lui Delacroix, care dincolo de a fi o pictură este și un document în sine, care poartă un mesaj puternic, morții sunt printre cei vii, morții nu ne părăsesc, nu ne abandonează; sunt la fel de importanți precum cei care au rămas. Pictura i-a produs un cutremur interior, separarea netă a planurilor viață-moarte începea să se străvezească, o persoană dispărută fizic nu părea a fi trecut cu totul dincolo și spiritual, atâta timp cât era omagiată și trăia în amintirea cuiva.
Impresionismul a fost un alt curent artistic cu un mare impact asupra Monei, prin reprezentantul său Édouard Manet. Sparanghelul, tablou care datează din anul 1880 este cel în jurul căruia se sincronizează și manifestări semnificative în viața Monei, de pildă a doua ședință de hipnoterapie la doctorul Van Orst. În cadrul acesteia, fata ajunge la un prag și, ca orice prag, odată trecut, dincolo e întotdeauna ceva de descoperit, în cazul ei era bunica și posibilitatea de a stabili un dialog cu ea, unul care avea tăria să transcendă marginile înguste ale realității.
Mirosea a viață în formele ei cele mai nobile și mai tragice. Mirosea a viață pentru că era la granița cu moartea. Cutezător, sufletul Monei a hotărât să se apropie. Iar acel suflet, care se pregătea să părăsească tărâmul copilăriei, a avut atunci sentimentul că regresează, că se întoarce la o vârstă a primei tinereți, că merge înapoi în timp până la vagul insondabil al anilor dintâi, în amonte de conștiință.
La Muzeul Beaubourg, arta deja cunoaște noi forme începând cu secolul al XX-lea, totul începe să fie atins direct sau indirect de ideologizare, de cele două războaie mondiale, de totalitarisme, de exploatarea unor noi perspective, unor noi realități și curente artistice. Deja ajunsă aici, Mona avea experiența celor 34 de săptămâni anterioare, experiențele medicale și descoperirea unor resorturi în propria ființă. Mona era pregătită să întâmpine noua artă, noile forme de transpunere a tragediilor și schimbărilor veacului trecut. Formele fine ca Pasărea în spațiu a lui Constantin Brâncuși, Cadrul Fridei Kahlo, Serenada lui Pablo Picasso, dar și noile maniere de transpunere a artei regăsite la Marina Abramovici, Christian Boltanski și Pierre Soulages îi dovedesc Monei că arta este sinonimă, în primul rând, cu libertatea. Ieșirea din tiparele clasice și sincronizarea cu timpul istoric o aduc pe fată spre un nou prag al propriei existențe.
Ultima vizită, a 52-a, este traversată de o profundă neliniște și melancolie, ce va fi după aceea? Cine va fi Mona, ce va mai fi bunicul? Se va vindeca definitiv sau va purta mereu cu ea amenințarea necruțătoare a orbirii?
În curând se împlinea un an și se adunau cincizeci și două de vizite. Henry medita la această scadență și, preț de o clipă, s-a întrebat: va mai avea oare viața lui vreun sens după această dată? Un sentiment de abandon i-a frânt inima. Inima căreia începuse să-i simtă fragilitatea. Și atunci s-a întors cu șase decenii în urmă. Și-a amintit de Colette.
Diagnosticul era de natură afectivă, nu genetică sau oftalmologică, ceea ce purta în suflet Mona amenința să o orbească într-o zi, atâta timp cât va rămâne captivă umbrei bunicii, totul atârnă de un fir de ață. Bunicul și nepoata mai aveau de făcut împreună un ultim drum, cel în locul în care începuse totul, acolo unde Henry și Colette își juraseră dragoste și dezgropaseră scoicile transformate în talismane și care ajunseseră o punte între Mona și Colette, o legătură care făcea diferența între lumină și întuneric.
Romanul lui Thomas Schlesser a fost catalogat încă de la apariția sa un roman-fenomen, o călătorie către frumos și viață prin 52 de capodopere tocmai pentru că oferă cititorului o poveste diferită care explorează o legătură pe cât de puternică, pe atât de fragilă, cea dintre artă și viață. Cartea reușește să își poarte publicul prin trei muzee și prin două vieți, cea a lui Colette și cea a Monei, să contureze în fraze luxuriante destine, vulnerabilități, iubiri de decenii și umbre ale existenței, adică reușește să concentreze în paginile sale tot ce are literatura mai frumos.
Ochii Monei de Thomas Schlesser
Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Traducerea: Daniel Nicolescu
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 520
ISBN: 978-606-097-434-5
