Cărțile verii (jurnal de lectură)

Pe Ioana Pârvulescu o „știu” inițial din anii în care avea rubrică săptămânală la România literară, scria cronici foarte faine, în care ghiceam virtuți reale de prozator, așa că m-am bucurat nespus când a început să-și publice romanele și proza scurtă. Pofta de a povesti, perspectivele diversificate, caracterul evocator (și calitatea evocării în sine), capacitatea de a reconstitui, prin limbă și prin atmosferă, epoci diverse sunt tot atâtea puncte forte ale scriitoarei Ioana Pârvulescu, pe care mereu le regăsesc în textele sale ficționale.

Aurul pisicii este cel mai recent roman publicat, autoarea mărturisind că, de fapt, cartea reprezintă o rescriere, din perspectiva experienței și a vârstei de acum, a unui roman mai vechi, un manuscris finalizat când scriitoarea avea în jur de treizeci de ani:

„Era o poveste de dragoste în care timpul e personajul principal, unul atât de limpede, încât s-ar fi putut spune aproape că romanul era chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei, cu timpul”. (Câteva precizări auctoriale, pagina 241)

Deși a fost sfătuită, la vremea respectivă, să caute o editură dispusă să publice romanul, Ioana Pârvulescu a rezistat tentației de a debuta ca prozatoare, amânând astfel, până la începutul secolului 21, când proiectul experimental din anii tinereții dintâi, dar mai ales din dorința de a publica o carte de(spre) dragoste a exercitat asupră-i o irepresibilă seducție. În 2022, când a revenit la prima variantă a romanului Aurul pisicii, hotărârea de a-l rescrie „de la un capăt la altul” se întemeiază inclusiv (sau mai ales) pe experiența de viață și de scris și pe dorința expresă de a scrie „o poveste de dragoste” altoită pe „o poveste despre timp”. Conștientă că „romanul de dragoste e un gen pretențios” și cumva supărată că în celelalte texte de ficțiune ale sale dragostea este, mai mult sau mai puțin, o temă secundară, Ioana Pârvulescu pune pe hârtie această poveste despre avatarurile în timp ale unei iubiri presărate cu note misterioase, inclusiv cu o doză onestă de spectaculos și de fantastic.

O femeie (Monica) și un bărbat (Sebastian), ambii născuți în același an, trăiesc o iubire frumoasă vreme de nouăsprezece ani. Povestea este relatată din perspectiva Monicăi și adresată, la persoana a doua, fiicei sale, Sonia, un bebeluș care a trăit doar trei zile. Viața Monicăi și mai ales dragostea pentru Sebastian sunt retrăite, reconstituite atât pentru ca Sonia să-și cunoască, dincolo de timp, părinții, cât și pentru a înțelege cât de complex este acest proces al îndrăgostirii și al asumării celuilalt de-a lungul timpului care erodează inevitabil omenescul fiecăruia dintre noi.

Cei doi asumă, așadar, o relație cu suișurile și coborâșurile ei, cu momentele luminoase și momente de incertitudine, cu rutina și uzura inerente. El este profesor de biologie și îndrăgește munca de cercetare, ea lucrează la un cabinet veterinar, fără să fie medic încă inițial, deoarece își abandonase studiile. El are în spate o experiență, de fapt o relație anterioară, care la final se dovedește a fi o căsătorie eșuată.

Elementul misterios (a se citi fantastic, spectaculos) al acestei povești debutează odată cu o excursie a cuplului la Sighișoara, când tinerii urcă în turnul cu ceas al Cetății, iar un bătrân cu „trup descărnat”, imaterial de slab, cu o structură „longilină” îi inițiază în povestea turnului, depănând laborios istoria acestuia în timp și precizând că ocolul galeriei de la etajul șase reprezintă o călătorie în timp, implicit o reîntinerire sau o îmbătrânire, o întoarcere la altă vârstă. Sunt și alte „semne” care anticipează caracterul fantastic al cărții: anul nou, 2020, începe într-o zi de miercuri și stă astfel sub zodia zeului Mercur – Hermes. Dacă dai ocol galeriei, la fiecare astfel de tur îmbătrânești cu un an; bătrânul ceasornicar-călăuză subliniază că Monica ar trebui să dea mai multe tururi.

Când un copil îi sorcovește, Sebastian refuză, dar tânăra femeie este încântată „să întinerească” precum „melii și pelii” (copilul este peltic). Într-o discuție cu iubitul ei, Monica află că anumite ființe marine, precum meduzele, regresează până la stadiul larvar ori de câte ori sunt supuse unui stres extrem. Este forma lor de apărare și de regenerare.

Într-o dimineață, ca și Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka, Monica se trezește captivă într-un corp întinerit peste noapte, acela al unei fetițe de șapte ani. În loc de 49, Monica are, biologic vorbind, 7 ani, dar și-a păstrat intacte memoria femeii adulte, experiențele și amintirile acesteia. Realizează, cu uluire și disperare crescânde, că nu va putea rămâne în apartamentul lui Sebastian când acesta se va întoarce acasă din spital. Toate legăturile ei cu prietena Maya, cu rudele, vecinii și cunoscuții se reconfigurează…

M-am oprit din citit și mi-am amintit scene din filme cu subiect asemănător, când bărbatul sau femeia dintr-un cuplu aparent stabil întinerește progresiv, deși vorbim despre un regres pe scara vieții. În Strania poveste a lui Benjamin Button (2008, regizor David Fincher, film bazat pe o povestire scrisă de F. Scott Fitzgerald), un bărbat întinerește până la stadiul de bebeluș, ciclul vieții e ca un mosor de pe care ața se deșiră ireversibil. Sau în Secretul lui Adaline, film turnat în 2015, regizat de Lee Toland Kieger, unde femeia alege să plece din cuplu deoarece nu poate opri reîntinerirea…

Cartea are în plan secund (și) alte personaje conturate cu mână sigură: Maya – prietena ușor depresivă a Monicăi, Cecilia – femeia-sfinx, rivala Monei la inima lui Sebastian; nea Gurău, administratorul blocului, pe seama căruia circulă tot felul de povești urâte, căci omul este insistent în ceea ce privește viața privată a locatarilor, pe care îi controlează cu aer de zbir comunist; o figură aparte este „tanti Viki”, una dintre vecinele cuplului: stilată, frumoasă și tânără în ciuda vârstei venerabile, Viki devine un fel de ocrotitoare a celor doi iubiți, care văd în ea o mamă. Cu Kronos (nume deloc întâmplător), Monica are o relație specială, deoarece motanul este selectiv în ceea ce privește intrușii care vin în apartamentul lui Viki. Când Kronos este eutanasiat, viața lui Viki se deșiră vertiginos, îmbătrânește, își pierde memoria. Timpul lucrează cu știuta lui perfidie, erodând trupuri, sentimente, relații…

„Toți trecem prin metamorfoze și nu toți avem norocul unui cititor care să ne iubească din ce în ce mai mult în noua noastră întrupare. Ajunge să privești poze ale oamenilor din ani diferiți. Sau ale actorilor și actrițelor după care mureai în tinerețea lor și a ta.” (pagina 187)

Ce va face Monica-adulta, metamorfozată în copilul care a închis într-un corp altfel dimensionat femeia îndrăgostită? Cum este și cum se vede, din această nouă perspectivă, relația ei de dragoste cu Sebastian? Sintagma din titlu, preluată din „Anii de drumeție ai lui Wilhem Meister”, de J. W. Goethe, face referire la o piatră strălucitoare, „aurul pisicii”, sinonimă, în contextul romanului de față, cu simbolul „crengii de aur” din cartea lui M. Sadoveanu: amintirea unei clipe de grație în care Kesarion Breb și Împărătița Maria și-au unit nu trecătoarele trupuri, ci sufletele. Clipa de grație care transcende timpul…

Aurul pisicii de Ioana Pârvulescu