O roză singură

„Rose, scria tatăl ei, lumea e aidoma unui cireş la care nu te-ai uitat de trei zile.” Muriel Barbery

Un prinț le cere grădinarilor să planteze în fiecare vară o brazdă cu o mie de bujori. Când înfloresc, vreme de șase zile, prințul se bucură de culoarea și de mireasma bujorilor ca de un tărâm de vis. În a șaptea zi, prințul poruncește masacrul: toate florile sunt tăiate, cu excepția uneia singure. Supraviețuitoarea îl ajută pe prinț să depășească perioada pe care el o consideră destinată doliului. Un singur bujor roșu, ușor fanat, se află și în încăperea de baie în care Rose își începe aventura senzorială și călătoria la capătul căreia ar putea înțelege sensul sacrificiului.

Rose, o franțuzoaică de patruzeci de ani, ajunge pentru prima dată la Kyoto, în Japonia, pentru a primi moștenirea lăsată de un tată pe care nu-l știe deloc, nu-l cunoaște, căci nu l-a întâlnit niciodată. În schimb, din umbră, tatăl și-a urmărit permanent fiica, veghind asupra ei. Rose este roșcată cu ochii verzi, o fizionomie fără nimic japonez. Și totuși, văzând-o, Sayoko, devotata servitoare a domnului Haru, observă asemănarea: tatăl și fiica au aceeași privire, un amestec de gheață și lavă incandescentă.

La început, lui Rose, în lumea japoneză, totul i se pare straniu și chiar inestetic, mai ales orașul nou, cu clădirile lui de beton. Treptat, îi descoperă frumusețea. Înainte de a cunoaște prevederile testamentare, Rose are de făcut anumite drumuri, dinainte stabilite de tatăl ei – temple și grădini. Tânăra se simte constrânsă de toate solicitările cărora trebuie să le facă față, crezând că a devenit miză a unui plan în care nu i se acordă dreptul la decizie.

De fapt, Rose primește călăuze pentru a înțelege mentalitatea unei lumi de care nu o leagă nimic. Primele călăuze sunt florile. Rose este geobotanist, se ocupă de lumea vegetală, nu e neinițiată în limbajul florilor. Felul în care Rose privește azaleele, irișii, garoafele, pinii o ajută să se adapteze ușor în mediul japonez și să se simtă, relativ repede, ca acasă, în Franța, unde avea o grădină de liliac alb. Mai curând rebelă, extrem de sensibilă, Rose acceptă pentru câteva zile tutela lui Paul, prietenul tatălui ei.

Dacă povestea de dragoste este previzibilă, în schimb se dovedește interesantă prezentarea unui proces complex prin care ceea ce e străin și îndepărtat devine apropiat, chiar intim. Romanul lui Muriel Barbery are ca temă principală identitatea, însă multe alte teme secundare solicită atenția cititorului avid de elemente exotice. Ritualul ceaiului, descrierea gusturilor și a miresmelor, savoarea unor ingrediente care, fără să aibă ceva particular, pot crea voluptate, toate acestea readuc în simțiri o femeie care, deși e în viață, abandonase viața. Un simplu mic-dejun readuce în atenție amintiri încă neclare. Rose simte că, dincolo de moarte, bunica ei are ceva să-i spună:

„Rose se bucură să-și perfecționeze tehnica tăierii cu beţişoarele a unui peşte necunoscut şi moale, care i se topea în gură când îl mesteca, simțind o satisfacție de școlăriță. Renunță la orez, îşi turnă o ceașcă de ceai verde şi inspiră aburul. Un val de emoție o făcu să se ridice, să caute aer, să deschidă fereastra care dădea spre râu. Forţa apei o respinse, iar Rose se trase înapoi precipitat şi dădu nas în nas cu arțarul. Între cer şi pământ, ancorat în puțul său de lumină, acesta absorbea imaginile iscate din mireasma frunzelor de ceai verde tăiate – lacrimile, vântul câmpiilor, durerea. Când viziunea se risipi, Rose auzi vocea bunicii sale, care spunea: Te rog, nu plânge în fața micuței. Apoi tresări când o uşă glisă undeva prin casă. Despicând aerul în felul lui fluid şi întretăiat, Paul venea spre ea cu brațele pline de bujori roz.

– Sunteți pregătită pentru o plimbare? o întrebă pe Rose în vreme ce Sayoko îl scăpa de flori.” (p. 33)

Fiecare capitol este anticipat de o legendă a cărei filosofie Rose o asimilează firesc, pe măsură ce reușește să-și perceapă emoțiile și să accepte că poate iubi, în sfârșit, așa cum nu o făcuse până atunci, trup și suflet. Poveștile se desfășoară în planuri narative paralele, însă la un moment dat se produce o suprapunere care revelă un miez comun.

Scrisoarea tatălui către fiica sa este document personal și scriere sapiențială, poezie suavă, dezvinovățire și mărturie a supremului rafinament japonez, dialog al înțeleptului cu sine și cu lumea, exercițiu de imaginație și dreaptă judecată. Și una dintre cele mai frumoase pagini ale cărții din care, datorită stilului concentrat, lucrurilor spuse subtil, ușor ezoteric, fiecare cititor își alege temele preferate.

„Rose, lumea e aidoma unui cireş la care nu te-ai uitat de trei zile. leri erai o fetiță veselă, o adolescentă chinuită, o tânără femeie furioasă, dar lumea se rotește atât de repede, încât mă adresez unei femei din trecut când, de fapt, aş dori să-i scriu celei care devii. În ceasul morții, e uimitor de uşor să-ți faci inventarul vieții. Totul a fost triat, rămâne doar osul dezgolit de existență, redus la măduva lui esențială. Nimic, ştiu asta astăzi, n-a fost mai pregnant decât venirea ta pe lume. Din cei patruzeci de ani trecuți de atunci, rețin mai presus de toate că te-am iubit. Ce părinte aş fi fost dacă, după decenii de absență, te-aş fi copleșit cu povara bolii mele? Ce ți-aş fi putut dărui și nu-ți pot oferi prin vorbele mele? Ele te scutesc de vederea unui trup jalnic, de spaima bătăliilor pierdute, de iubirea devenită pedeapsă. În loc de toate acestea, vreau să-ți exprim admirația mea paternă şi bucuria că ai făcut parte din viața mea. Te-am văzut crescând, căzând, ridicându-te, mereu întreagă, mereu unică, mereu nefericită. Noi, japonezii, am învățat de la arhipelagul nostru chinuit că nenorocirea e implacabilă. Tocmai prin deznădejdea noastră nativă am ştiut să ne transformăm meleagurile pline de cataclisme într-un rai, unde grădinile templelor noastre sunt sufletul acestei țări de dezastre şi sacrificii. Prin sângele meu, tu cunoști frumusețea şi tragedia lumii într-un fel pe care francezii, hrăniți de pământurile lor generoase, nu-l pot înțelege. În această epocă întoarsă pe dos, care ne este vândută drept modernă, sufletul tău japonez are puterea de a transforma deziluzia și iadul într-un câmp cu flori. Nu fi supărată pe mine că te-am târât din templu în templu, a fost o farsă falsă și o experiență adevărată, căci eu le cunosc virtutea de a liniști și a metamorfoza. Dincolo de bunuri şi de opere, hoinărelile și cuvintele sunt veritabila mea moştenire. Tu ești o floare puternică, imprevizibilă, tenace, iar eu am încredere în forța și hotărârea ta, am speranța că aceste decenii de tăcere n-au fost în zadar şi că, prin această scrisoare şi în pofida morţii, îmi vei accepta inima și îmi vei primi iubirea. Atunci, fără obstacole și tragedii, întreaga mea viață va trece în tine.” (pp. 136-137)

Câteva informații despre autoare apar în prezentarea editurii:

Muriel Barbery s-a născut în 1969 în Casablanca, Maroc. Este absolventă a École normale supérieure și licențiată în filozofie. A predat filozofia timp de cincisprezece ani înainte de a se dedica în întregime scrisului. Câștigătoare a unei rezidențe la Villa Kujoyama, a petrecut doi ani la Kyoto, în 2008 și 2009. După ce a locuit trei ani la Amsterdam, s-a stabilit în zona rurală din Touraine.

Este autoarea a șase romane, printre care O delicatesă și Eleganța ariciului (tradus în peste patruzeci de țări și vândut în peste 10 milioane de exemplare în întreaga lume), publicate inițial la Editura Gallimard. O roză singură și Une heure de ferveur reflectă dragostea sa pentru Japonia.

Las mai jos alte fragmente:

„În lumea asta umblăm pe acoperişul iadului contemplând florile.” (p. 35)

„În prefectura Ise din străvechea Japonie, pe malurile unui mic golf furat oceanului, trăia o tămăduitoare. Cunoştea virtuțile plantelor şi le folosea în folosul celor care veneau s-o implore să le uşureze suferințele. În ciuda acestui fapt, de parcă zeii ar fi luat hotărârea o dată pentru totdeauna şi n-ar mai fi fost nimic de făcut pentru a o schimba, pe tămăduitoare o chinuiau neîncetat dureri cumplite. Într-o zi, un prinț pe care femeia îl făcuse bine cu priceperea ei, dându-i să bea un ceai de garoafe, îi zise: De ce nu-ţi foloseşti puterea ca să te vindeci și pe tine? S-ar stinge, răspunse ea, şi n-aş mai putea să-mi vindec semenii. Ce-ți pasă că suferă alţii, dacă tu ai putea trăi fără durere? o iscodi prinţul. Tămăduitoarea râse, se duse în grădina ei, tăie un braţ de garoafe sângerii şi i-l întinse spunând: Atunci, cui mi-aş oferi florile cu inima uşoară?” (p. 19)

„Se spune că poetul Kobayashi Issa, care, în epoca europeană a Luminilor, trăia în Japonia încă feudală o viață lungă şi dureroasă, s-a dus într-o zi la Shisen-dō, un templu budist zen din Kyoto, şi a rămas îndelung pe nişte tatami, admirând grădina. Un călugăraş veni să-i laude finețea nisipului şi frumusețea pietrelor, în jurul cărora se trasase cu grebla un cerc foarte pur. Issa rămase mut. Novicele ridică elocvent în slăvi profunzimea scenei minerale; Issa tăcea în continuare. Celălalt, uşor uimit de această tăcere, elogie insistent perfecțiunea cercului. Atunci Issa îi arătă cu mâna, dincolo de nisip şi de pietre, splendoarea marilor azalee și îi zise: Dacă ieși din cerc, întâlneşti florile.” (p. 31)

„În vremurile haotice ale Evului Mediu japonez, pe care cronicarii de atunci le-au numit o lume întoarsă pe dos, un samurai estet, la fel de îndemânatic în arta sabiei şi în cea a caligrafiei, revenea periodic la casa lui din Kagoshima, pe insula Kyūshū. Acolo trăiau soţia şi fiul lui, iar în grădina interioară înconjurată de galerii din lemn creştea un arțar măreț. Când băiatul crescu destul încât să-şi exprime dorința de a călători prin întregul arhipelag, tatăl îi arătă acel arbore, cu frunzele învăpăiate de toamnă, şi-i spuse: Toate prefacerile sunt în el, e mai liber decât mine; fii arțarul şi călătoreşte prin metamorfozele tale.” (p. 136)

„In Kyoto se află un templu popular căruia îi lipseşte frumusețea marilor giuvaiere ale oraşului, dar care e îndrăgit pentru livada lui cu două mii de pruni, unde toată lumea vine să se plimbe în ultimele zile ale lui februarie. În ciuda acestui fapt, Issa, magnificul poet, se ducea acolo doar când crengile copacilor încă erau negre şi golaşe, lipsite de florile care, mai târziu, aveau să-şi împrăştie mireasma jur-împrejur. De cum se ivea prima corolă, poetul părăsea livada, chiar când semenii lui soseau să admire miracolul petalelor care presărau ramurile iernatice. Când, uneori, cineva se interesa despre această preferință care îl priva de cea mai frumoasă înflorire de peste an, poetul râdea şi spunea: Am aşteptat îndelung în dezgolire, acum floarea de prun e în mine.” (p. 65)

O roză singură de Muriel Barbery