Paula Fredriksen este profesoară universitară, specializată în istoria creștinismului timpuriu. A predat la Universitatea din Boston, iar din 2009 este distinguished visiting professor la Departamentul de religie comparată al Universității Ebraice din Ierusalim. Este autoarea a numeroase lucrări de specialitate, dintre care în limba română au fost traduse: Pe când creștinii erau evrei: Prima generație (Humanitas, 2023) și Pavel. Apostolul păgânilor (Humanitas, 2024).
Cel din urmă volum este inclus recent în portofoliul de Istorie al Editurii Humanitas, în traducerea din limba engleză a lui Radu Cucuteanu, cartea fiind publicată, în original, în anul 2017, sub titlul Paul. The Pagan’s Apostle. Cercetarea de față reprezintă o analiză istorică și conceptuală a unui context istoric care încă ridică numeroase semne de întrebare, dar și încadrarea unui personaj în epoca sa, precum și o nouă lumină asupra faptelor petrecute la începutul secolului I. Raportarea la această scriere nu trebuie să fie una dogmatică, ci privită ca o cercetare istorică, cu toată rigurozitatea metodologică pe care aceasta o implică.
Cartea este structurată în cinci mari capitole concepute dinspre epocă spre personajul istoric, de la începuturi la analiza Epistolei lui Pavel către Romani, urmărind o cronologie necesară și înțelegerii episoadelor relatate în strânsă legătură cu evoluția comunităților umane incluse în studiu. De asemenea, autoarea este preocupată de o conceptualizare minuțioasă, oferind traducerile, corespondențele lingvistice între termenii în aramaică/ebraică și cei în greacă/latină, surprinzându-le sensurile care, de-a lungul timpului, au stat la baza propagării informației teologice. Dincolo de notele care se întind pe zeci de pagini, bibliografia este una extrem de generoasă, fiind divizată astfel: Izvoare primare (Texte ebraice și din creștinismul timpuriu, texte creștine ulterioare, alte texte din Antichitate, colecții de texte antice), Literatură secundară.
Ipotezele cercetării se conturează din momentul în care Pavel propovăduia că Împărăția lui Dumnezeu se apropie, astfel, autoarea îl surprinde în clipa în care timpul se afla în ultimul ceas al istoriei, fiind convins de iminența apropierii Sfârșitului, așa cum susținea în Epistolele către Romani (Romani 13:11-12). Astfel, întrebarea care se transformă în epicentrul cercetării este: De ce și cum după trecerea unui timp atât de lung putea Pavel să mai fie atât de sigur că știe ce oră arată ceasul lui Dumnezeu? Cine este acel Pavel care nutrește la marele moment, din ce perspectivă aspiră la acesta și răspândește episodul mult așteptat, sub ce se identifică istoric cu acest scenariu? Odată cu trecerea timpului și în lumina tuturor studiilor teologice, istorice, în jurul lui Pavel s-au înnodat numeroase identități, motiv pentru care rămâne încă un personaj enigmatic. Istoricul susține că Pavel a nutrit aceste păreri ca evreu pe deplin credincios și le-a practicat ca evreu pe deplin credincios […] Pavel și-a trăit viața cufundat cu totul în iudaismul său nativ. Ceea ce poate fi nuanțat, însă, este felul în care rămâne Pavel în retrospectiva istoriei. Pavel va fi transformat într-un convertit, un fost evreu sau chiar un antievreu; ba chiar în fondatorul creștinătății neevreiești. Dar Pavel nu știa și nici nu avea cum să știe ce gândesc, privind în urmă, aceste generații de mai târziu: că misiunea sa se va încheia fără revenirea lui Mesia. Cel puțin în perspectiva acestor două interpretări, este imperios necesar întoarcerea la surse, care, în măsura în care pot, vor face mai multă lumină și vor aduce explicații mai strașnice decât orice scenariu imaginar.
Pavel este identificat, la început, prin două atribute, precum doùlos, adică robul lui Isus și apóstolos, adică vestitor, vestitor al venirii Împărăției Domnului. De asemenea, aflăm despre el că a predicat , a gândit și a citit Scriptura în grecește. Peregrinând pe zone extinse, a ajuns să fie vestitor și pentru păgâni, de unde și titlul – Pavel. Apostolul păgânilor. Documentele care ne-au rămas de la Pavel sunt Epistolele către Romani, despre care istoricul consideră că, pentru a fi înțelese, e necesar a le situa în două contexte: cel scripturar și cel social. Primul se leagă de interpretarea oferită de evreii ultimei perioade a celui de-al Doilea Templu, iar al doilea de lumea orașului greco-roman, considerat un context social păgân foarte divers. Din nou, Pavel trebuie plasat între cele două lumi – cea a lui Israel și cea a păgânilor, din prima se trăgea, celei de-a doua începea să i se adreseze.
Primul capitol, Israel și neamurile, debutează cu o reflecție asupra Bibliei, origini și semnificații. În primul rând, etimologia se bazează pe termenul grec tà biblía, care desemnează pluralul cărțile, iar autoarea susține diversitatea scrierilor care compun Biblia, în aparenta lor unitate conțin o multitudine diacronică de voci, de genuri literare, de viziuni religioase sau politice, de tradiții orale locale. Aceeași viziune asupra Bibliei este regăsită și în lucrarea lui Northrop Frye, Marele cod. Biblia și literatura, unde, realizând o analiză de critică literară asupra textului sacru, criticul și teoreticianul literar ajunge la concluzia că Biblia seamănă mai mult cu o mică bibliotecă decât cu o carte propriu-zisă.
În aceeași măsură, este definit raportul dintre monoteism, politeism și henoteism, cel din urmă definit ca adorarea unui singur zeu, fără a nega existența altora. În lumea antică, fiecare civilizație își crea și respecta propriile zeități, zeii greci, romani, orientali, astfel se identifică un nou concept etnicitatea divină, conform căreia zeii din Antichitate erau înclinați să aibă etnia popoarelor care îi adorau. Însă, începea să se contureze o divinitate universală, Dumnezeu, surprins în raport cu omenirea, Cosmosul și Israel. În acest fel, este conturat David, care, din perspectiva tradiției biblice, a fost figura centrală și cel care a unit triburile. Dumnezeu, conform Psalmului 2:7, este părintele regilor din linia lui David, iar regii treceau prin ceremonia de ungere, căpătând atributul de cel uns, iar termenul din limba greacă care îl desemna este Cristos, atribut regăsit mai târziu alături de numele lui Isus și transmis peste timp prin scrierile scripturare și biblice. Dumnezeu propovăduia prin profeți, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu, cuvânt a cărui etimologie se trage din limba greacă – prophétes, vorbitor.
Cercetarea se axează în continuare asupra altor două aspecte definitorii, precum mântuire și figuri harismatice, apreciate în contextul istoric adecvat. Mântuirea nu mai este limitată la imaginarul local, ci extinsă la nivel universal, astfel văzută ca un proces de izbăvire din sclavie sau din exil, izbăvirea de păcat și/sau de efectele sale; în cele din urmă, izbăvirea de sărăcie, de război, chiar de moarte, fiecare definit diferit în accepțiunea diferitelor popoare. Așteptarea mântuirii ridică profunda problematică a binelui și răului, binom raportat la faptele istorice, în primul rând. De asemenea, se identifică figurile harismatice și rolul lor, iar printre acestea se diferențiază Ioan Botezătorul, Isus din Nazaret, Teudas Egipteanul, cei care își asumau misiunea răspândirii dreptei credințe, numiți de Iosephus și „profeții semnelor”. Figura lui Isus a stârnit numeroase și aprinse discuții atât între teologi, cât și între istorici. Fie că a fost cercetat cu mijloace dogmatice sau cu instrumente istorice, Isus rămâne încă de analizat. Astfel, autoarea consideră necesar a deduce două lucruri despre Isus, din punct de vedere istoric.
În primul rând, Isus însuși pare să nu fi lăsat nicio instrucțiune privind integrarea neevreilor, nici, legat de propria misiune, nu a oferit discipolilor săi un model pentru o asemenea deschidere […] în al doilea rând, chiar Isus trebuie să fi făcut aluzie la întoarcerea așteptată a popoarelor către zeul lui Israel la sfârșitul lumii, deoarece, după moartea sa, ucenicii lui, confruntați cu interesul și implicarea active din partea neevreilor, i-au încorporat pe aceștia din urmă imediat (chiar dacă în moduri diverse) în mișcare.
Revenind la personalitatea lui Pavel în capitolul 3, intitulat Pavel: misiune și persecuție, autoarea începe analiza cu o dublă întrebare Cine a fost Pavel și de unde știm? Lumea lui Pavel era multietnică și multireligioasă, iar după ce a fost chemat la apostolat, activitățile lui Pavel se înscriau în contextul acestor trei populații: frați evrei, păgâni din apropiere și zei păgâni. Ceea ce se mai știe este faptul că Pavel a vizitat Ierusalimul, care nu se supunea în asemenea măsură pluralității, dar nu se știe dacă a trăit în acest oraș. Scrierile lui Pavel sunt exclusiv epistolele, adică scrisori din Antichitate, scrisori greco-romane, nelăsând alte feluri de scrieri, cum se obișnuia, de pildă istorii narative. Epistolele datează cândva prin deceniile de mijloc ale primului secol și sunt considerate și exemple de retorică greco-romană. Pavel s-a arătat interesat de subiecte extrem de importante și delicate, în aceeași măsură, precum definirea și înțelegerea procesului de circumcizie, iar în Galateni 5:11 se regăsește întrebarea sa retorică Dar eu, fraților, dacă propovăduiesc încă tăierea împrejur, pentru ce mai sunt prigonit?, statutul de păgân, considerându-se că, pentru a fi primiți în Împărăție, aceștia trebuiau să se întoarcă către zeul lui Israel, acest fapt implicând renunțarea totală la idoli. De asemenea, păgânii nu treceau prin procesul circumciziei, care luase amploarea unui fenomen religios, cultural și social, deopotrivă.
În Epistole, Pavel rămâne convins de întoarcerea lui Cristos și de aducerea Împărăției tatălui său, iar istoricul consideră că această temă a apropierii Sfârșitului dă forma substanței sfatului pastoral al lui Pavel. Astfel, se conturează una dintre marile întrebări ale cărții: cum a ajuns un exorcist și profet harismatic rătăcitor să fie considerat Mesia? Explicația oferită de istorici de-a lungul timpului este aceea că identificarea sa ca Mesia trebuie să îi fi precedat moartea, chiar dacă nu cu mult. Tot în Epistole, Pavel folosește acest titlu de Cristos pentru Isus, dar acest atribut era folosit adesea pentru a desemna un războinic și conducător davidic de la Sfârșitul timpului.
Însă, revenind la „Mesia” și semnificațiile sale, analiza susține că atribuirea mesianică impunea în mod necesar o confirmare în două trepte. Prima treaptă era apariția lui Isus înviat în fața unor apropiați aleși […] A doua treaptă ar fi manifestarea publică a puterii sale, Parusia sa, împreună cu Împărăția Domnului.
Pavel își completează misiunea și, conform Romani 6:3-4, se susține faptul că păgânii au primit Duhul Sfânt prin botez, moment din care apostolul li se adresează cu termenul de hágioi, adică sfinți. Mai mult, autoarea consideră că eforturile neobosite și cuprinzătoare ale lui Pavel privind atragerea păgânilor, insistența sa în păstrarea deosebirilor etnice între neevrei și Israel, sfidarea sa la adresa zeilor păgâni, împuternicirea sa prin duh: în toate aceste feluri, Pavel și-a trăit devotamentul față de vestea cea bună a venirii Împărăției lui Dumnezeu.
Cartea Pavel. Apostolul păgânilor reprezintă o cercetare istorică necesară pentru o înțelegere mai vastă a unor fapte și identități care, de-a lungul timpului, au suscitat numeroase discuții și dificultăți. Paula Fredriksen reușește să integreze conținutul biblic într-un context istoric, definind cu minuțiozitate conceptele-cheie, dar și conturând noi interpretări și ipoteze de lucru, care rămân deschise și pentru multe alte studii, fie ele teologice sau istorice.
Pavel. Apostolul păgânilor de Paula Fredriksen
Editura: Humanitas
Colecția: Istorie
Traducerea: Radu Cucuteanu
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 392
ISBN: 978-973-50-8565-0
