Nici nu știu cum să încep cronica la cartea lui Ovidiu Anemțoaicei, astfel încât să atrag cititorul, nu să-l îndepărtez. Subiectul e unul dificil, asta nu neg nici măcar o secundă, dar munca de documentare, anii de studiu pe marginea subiectului și forma finală a acestui travaliu fac din cartea asta un must read pentru specialiști și nespecialiști. Am avut șansa să citesc cartea încă dinainte de a vedea lumina tiparului și a fost o bucurie imensă să văd cum Ovidiu Anemțoaicei a adus în actualitatea românească (în special românească) o dezbatere ce poate lua contur fie și doar plecând de la bogata bibliografie propusă (dar și citită/citată) în apendicele volumului. Luce Irigaray, Rosi Braidotti, Deleuze și Guattari, Heidegger sunt doar câțiva dintre autorii de la ale căror teorii Ovidiu Anemțoaicei pleacă în construirea propriei lui fundamentări și a surmontat în acest fel principalul pericol – acela de a rămâne doar la stadiul de compendiu al teoriilor invocate – încă din primele pagini. Ovidiu Anemțoaicei e critic, dar fără a fi demolator, după cum, la fel de bine, alege să clarifice deosebiri de nuanță, doar pentru a se asigura că este bine înțeles.
Astăzi se vorbește foarte mult de relațiile de putere dintre bărbați și femei, aducerea conflictului în spațiul social complică și mai mult situația prin aruncarea în luptă a unor termeni precum „gen” sau „sex” care sunt folosiți până la uzare și suprapunere de sens. Evident că filosofii țin foarte mult la clarificarea sensurilor celor doi termeni și separarea semnificațiilor, pentru că într-o eră a postumanului care pare că amenință din ce în ce mai mult exprimarea, afirmarea și menținerea individualității trebuie să căutăm răspuns la întrebarea cât mai contează dacă suntem bărbați sau femei. Și următoarea întrebare ar fi cât de mult ne mai ajută menținerea acestei diferențieri atunci când ne creăm propriile relaționări, atât cu ceilalți indivizi, dar și cu spațiul în care alegem să acționăm.
«Recunoașterea condiționării corporale a întâlnirilor cu lumea va facilita, de asemenea, o schimbare a modului în care „noi”, ca „bărbați”, comunicăm și facem schimburi cu ceilalți. Ar presupune și o restructurare radicală și o subminare a relațiilor de putere prin intermediul cărora bărbații au colonizat și monopolizat spațiile, timpul, limbajul, gândirea și celelalte corpuri. „Devenirea-bărbat” recunoaște acest monopol multistratificat și, în același timp, se rupe de el prin exprimarea nevoii de a construi o nouă cultură masculină a retragerii, a pașilor înapoi. Această nouă cultură ar putea crea noi spații pentru relații construite pe baza diferențelor și respectului față de aceste diferențe.» (pp. 345-346)
Diferența dintre bărbați și femei și modul în care s-a reflectat în proiectarea relațiilor sociale dintre ei a dat naștere unor studii care au favorizat femeile. S-a scris mult din perspectiva feminismului, studii cu mii de pagini vin să confirme faptul că femeile nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbații și că diferențele de orice natură ar fi ele dintre cele două sexe nu fac altceva decât să întărească avantajul de a acționa ca individualități bine conturate. Dacă am știut sau nu ne să folosim de aceste diferențe specifice este de discutat în alt loc. Ovidiu Anemțoaicei vine, în schimb, să atragă atenția asupra unui alt aspect: în punerea reflectoarelor exclusiv pe corpul femeii și pe ce-l face diferit pe acesta cu adevărat, de unde-i vine identitatea ca atare, bărbatul (și corpul său) pierde iremediabil teren, transformându-se într-o minoritate din punct de vedere teoretic, care se cere recuperată la nivel de studiu. Cu alte cuvinte:
«Pentru a face corpurile bărbaților vizibile, vulnerabile și fidele imaginariilor și posibilelor expresii simbolice, pentru a face bărbații să fie propriile lor corpuri sau, în multe alte cazuri, să fie mai puțin corpuri, cred că o perspectivă fenomenologică ar putea răspunde la această întrebare și ar avea avantajul de a trece dincolo de paradoxul minte/corp pentru a oferi un teren viitor pentru un „sensibil transcendental” bărbătesc.» (p. 113)
Diferențele dintre bărbat și femeie, ca indivizi, există. Și ar fi nebunie curată să negi evidența; indiferent în ce direcție ai duce discursul teoretic și orice abordare ți-ai propune ar fi bine să începi cu identificarea caracteristicilor corpurilor bărbătești, respectiv femeiești:
„A afirma că două tipuri de ritmuri naturale reglementează corpurile bărbaților și ale femeilor nu este unul și acelaşi lucru cu a afirma că acestea sunt esențele bărbaților și femeilor. Mai degrabă, depinzând de morfologiile lor, de contextele lor diferite și de variatele moduri de relaționare cu lumea (și Irigaray subliniază această diferență; 2000, p. 85), corpurile bărbaților și ale femeilor exprimă anumite caracteristici în contexte specifice și altele în alte contexte.” (p. 231)
Irigaray, ca răspuns la teoria lui Heidegger, duce căutarea sa cu privire la ce anume dă diferența sexuală până la nivelul fluidelor, și astfel ne aducem aminte că încă din cele mai vechi timpuri oamenii au căzut de acord asupra faptului că fluidul în sine (și curgerea care-l caracterizează) este cel care ne ajută să ne poziționăm în spațiu/timp și să ne luăm repere adecvate cu privire la propria noastră evoluție/transformare.
„Să gândești fluidele corporale bărbătești, fluiditatea corporală bărbătească, prin intermediul diferenței sexuale, înseamnă să imaginezi un alt tip de diferență, una care sfidează regulile identității și ale reprezentării clasice. A gândi diferit presupune crearea unei breșe în metafizica clasică, una bazată pe logica solidelor. O întoarcere la fluide reprezintă și o problemă de chestionare a statutului ontologic al diferenței sexuale. În consecință, mă voi concentra pe filosofia naturii la Irigaray, cea care devine în opera ei târzie baza pentru perspectiva acestei ontologii. De ce această reîntoarcere la natură? Ce forță găsim acolo care să ducă la preeminența ontologică a diferenței sexuale ca locație epistemică explicativă mult mai puternică? Acest aspect vizează, desigur, și conceptualizarea limbajului. Pentru a obține o schimbare sau o diferență în limbajul bărbaților, în poziția lor de enunțare, discursuri și simbolic, este nevoie de o perspectivă diferită asupra limbajului, una care să nu mai fie un substitut pentru lipsă (pentru absența-prezența mamei sau pentru ruptura de Real), ci o expresie carnală, un eveniment al ființării atât corporale, cât și lumești, o continuitate a relației cu lumea, în întâlnirea cu celălalt. În acest sens, voi discuta și reinterpretarea perspectivei lui Heidegger asupra limbajului și a gândirii poetice prin intermediul filosofiei diferenței sexuale a lui Irigaray.” (pp. 216-217)
Ovidiu Anemțoaicei și-a intitulat studiul său „O propunere de corpo-etică feministă. Masculinități și filosofia diferenței sexuale” pentru că a intenționat (și îndrăznesc să afirm că, în mare parte, i-a reușit) să aducă toată această discuție în planul eticii, cu alte cuvinte, a încercat să răspundă la întrebarea cui folosește toate această avalanșă de teorii cu privire la filosofia diferenței sexuale. Etica vine să reglementeze din punct de vedere social relațiii și relaționări și atunci, de ce n-am începe să regândim din punct de vedere etic și relația cu propria noastră corporalitate?
«Această realitate este cultura universală bazată pe ceilalți, societăți și grupuri nediferențiate, care îi permit să scape de fuziunea cu natura universală. În raport cu acest lucru, Irigaray dă un răspuns direct și simplu: „pentru a recupera această umanitate este nevoie să începem iar de la întruparea noastră singulară și să o cultivăm în respectul pentru diferențele sale” (Irigaray, 2011, p. 136). Astfel, în loc să „ne uităm la” corpurile noastre într-o cultură care privilegiază unul și multiplul și, evident, nu doi-ul (la fel ca zeiul Dionysos, care rămâne blocat între unitatea lumii naturale și multiplicitatea aprarențelor și existențelor), cultivarea înrupărilor și a dorinței nostre de a ne întâlni unii cu ceilalți și de a împărtăși erosul ar putea începe de la o reevaluare a atingerii (și a zeului său, Eros).» (p. 182)
Și revenind la discuția despre gen și cât de inutilă ar trebui să ne fie astăzi această noțiune:
„Cred că toate eforturile de a scăpa de gen (în cazul meu, înțeles ca diferență sexuală) în numele unei universalități/umanități neutre, multiplicități sau poziționări identitare deconstructive eterne, pot de fapt reprezenta poziții infidele față de un context politic în care femininul este încă negativizat și devalorizat, iar aparenta simetrie sexuală a relațiilor de putere este adeseori luată de-a gata. Se pare că suntem prinși între Unul (subiectul universal, logica patriarhală a Identicului, adică masculinul bărbătesc într-o indiferență sexuală, proiectat ca Om), Doi (diferența sexuală) și Multiplul (în perspectiva mea, politica queer, atât ca politică a identității, cât și ca politică împotriva oricărei identități constrângătoare și stabile, poate fi o astfel de instanțiere). Cu toate acestea, triada se traduce de cele mai multe ori în aceeași logică: Unul, Doi și iarăși Unul sau Universalul/Masculinul (iarăși ștergerea femininului în proliferările identicului masculin).” (p. 121)
Suntem diferiți din punct de vedere sexual, asta este o evidență resimțită și la nivel de limbaj. Mai ales la nivel e limbaj. Gândiți-vă doar la câte eforturi se fac în vederea eliminării din discursul public/social al cuvintelor sau sintagmelor care ar putea defavoriza femeile (sau/și bărbații?) și căutarea înlocuirii lor cu unele fără gen, impersonală, până la urmă. Numai că:
„Diferența sexuală nu este, așadar, localizată doar la nivelul ordinii lingvistice, ci pare să participe la producţia limbajului ca producție a vieții. Nu este o dimensiune a limbajului, ci ceea ce condiționează limbajul. În acest sens, Deleuze și Irigaray par să împărtășească o perspectivă asemănătoare.” (p. 306)
Punerea cap la cap a tuturor teoriilor elaborate cu privire la diferența sexuală văzută nu ca o lipsă, ci
ca ceva ce ne asigură individualitate, ar trebui să capete concretețea atât de mult așteptată la nivelul politicilor sociale.
«Proiectul politic al lui Luce Irigaray, după cum am menționat și în secțiunea anterioară, pleacă de la diagnosticul că „diferența sexuală”, ca sistem de reglementare a relațiilor de putere între femei și bărbați, atât în aspectele lor materiale, cât și simbolice, nu este una „reală”, ci mai degrabă „o indiferență sexuală care fundamentează adevărul oricărei științe și logica oricărui discurs” (Irigaray, 1985b, p. 69, subl. în original).» (p. 124)
Și ca să nu-l uităm pe Deleuze și pe modul cum valorifică Anemțoaicei abordarea lui (pe care o regăsim oarecum și la Irigaray):
„Cu alte cuvinte, mișcarea/procesul gândirii ca atare a fost echivalat cu o imagine specifică a cum să gândești pe baza unui model de recunoaștere, și anume de asumare că ceva este adevărat doar pentru că este familiar, recognoscibil pentru noi. În această lumină, Deleuze oferă o critică convingătoare a reprezentării/gândirii prin dezvăluirea genezei/mișcării sale și, în același timp, eliberând puterea afirmativă a diferenței înțelese în termenii ei (ca auto-relațională, internă și generativă), una care nu mai este relativă la altceva.” (p. 282)
„Masculinități, corpuri bărbătești și (in)diferența sexuală”, „Imaginarul bărbătesc și diferența sexuală”, „Limbajul și ontologia diferenței sexuale”, «Diferența sexuală și „devenirea-bărbat” a bărbaților» sunt cele patru mari capitole ale cărții scrise de Ovidiu Anemțoaicei. E o muncă de construcție care s-a concretizat atât la nivel de discurs teoretic, dar și la nivel practic (cartea reprezintă de fapt, teza lui de doctorat). Despre el și proiectele lui editoriale am mai scris pentru bookhub.ro – Editura Hecate fiind proiectul lui editorial cu o identitate specifică în spațiul românesc. De aceea înclin să cred că Ovidiu Anemțoaicei nu se va opri cu cercetarea la acest prim volum, tot ce sper e să nu treacă prea mult timp până când vom citi următoarele lui studii.
„O propunere de corpo-etică feministă. Masculinități și filosofia diferenței sexuale” de Ovidiu Anemțoaicei
Editura: Tracus Arte
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 392
ISBN: 978-606-664-853-0
Sursa foto: arhiva autorului
