Woyzeck de Georg Büchner este o piesă scrisă între iunie și septembrie 1836. Nu a fost terminată, din pricina decesului timpuriu al autorului. Încă de la prima publicare, cea din 1879, a cunoscut intervenții pe text, pentru ca ulterior să cunoască multiple adaptări. Așa se face că astăzi vorbim inclusiv de o adaptare realizată de Neil Labute. Subiectul este unul foarte actual, mai ales dacă ne gândim la o abordare postmodernistă sau la implicațiile evoluției tehnologiei într-o eră a postumanului. Cele opt personaje își trăiesc viețile, a se înțelege dramele, într-un univers puternic amprentat de medici și de militari. Practic, salonul de spital devine locul unde viața își pierde sensul. De aici și numele montării scenice a studenților din Târgu-Mureș, Number 8. Opt este numărul personajelor, dar, la fel e bine, poate fi și numărul salonului de spital. Sau, de ce nu, numărul experimentelor la care sunt supuși pacienții.
În montarea scenică coordonată de către Cristina Iușan, studenții Universității de Arte din Târgu-Mureș au transformat spațiul Cafenelei Artiștilor din Buzău într-o adevărată instituție totală (n.m.: instituții totale – penitenciare, azilurile, centrele de tratare a bolilor psihice, mânăstirile etc.) și pentru ca acest lucru să devină posibil au apelat la o coregrafie în linia Pinei Bausch. Cine nu e pasionat de dansul modern contemporan și de tehnicile la care apelează coregrafii care montează spectacole de acest gen s-ar putea să aibă o dificultate în decodarea mesajului. Dar, revenind la Pina Bausch și la stilul ei de dans, e aproape de la sine înțeles că mesajul se va regăsi în spatele mișcărilor fracturate, a pașilor de dans specifici baletului clasic combinați cu tehnici de dans foarte diverse, toate specifice dansului contemporan. Pentru o astfel de punere în scenă ai nevoie de multă tehnică, de lucrul cu corpul uman (cu propriul corp) și de o gândire în spațiu exersată, cultivată.
Cei opt studenți din Number 8 și-au asumat raportarea la propriile corpuri ca fiind cele mai bune instrumente de lucru, dar și cele mai utile, acordându-le valențe nebănuite și potențialități la care nu ne-am fi așteptat. Și-au gândit fiecare mișcare, s-a văzut acest lucru atât în momentele de solo, cât și în cele de grup. Deși spațiul asumat ca scenă n-a fost tocmai generos, cei opt s-au raportat eficient unii la ceilalți și au reușit să simtă spațiul ca find unul parte din spectacol. Te așteptai să vezi multă improvizație, în sensul de însăilare, de adaptare ad-hoc, dar departe de orice astfel de gând toată suita de mișcări. Până și transferurile de la un moment la celălalt au fost atent gândite, neexistând practic bâlbâieli. A nu se înțelege că spectacolul a fost perfect. Vorbim, până la urmă, de niște studenți, dar de unii dornici să învețe din orice ieșire la scenă, din orice experiență de viață.
Relațiile dintre cei 6 bărbați și cele 2 femei se încarcă de tragism de la o scenă la cealaltă, astfel încât, în final, avem în fața ochilor, opt personaje transfigurate, care aproape că nu mai au nimic în comun cu cele de la începutul piesei. Îți dai seama de constrângerile de care au parte oamenii atunci când devin subiecte ale experiementelor medicilor din felul cum se succed mișcările brațelor și mâinilor și din modul cum își poziționează unul sau altul dintre protagoniști corpul la elementele spațiale. Realizezi constrângerile impuse de un regim militar uitându-te la succesiunea de mișcări bruște și brute, parcă rupte din context, care încearcă să reliefeze suprimarea gândirii, căci, nu-i așa, în armată ordinele se execută, nu se discută. Emoțiile li se citesc pe fețe, dar sunt și câteva momente când ovalurile chipurilor devin opace, inaccesibile, nu le poți citi nimic pe chipuri.
Radu Anastas are ceva din Mikhail Baryshnikov, dar are și multă tehnică și pasiune pentru dans și poate că de aceea el este și unul dintre cei care orientează întreaga montare, îi dau sens. Andreia Chiorean face față cu brio momentelor de duet, ba chiar și a celor de trio, având o personalitate de a cărei charismă este conștientă. Marius Vultur mi-a atras și el atenția, fiind meditativ fix cât și când trebuie, nedevenind afectat sau, mai rău, caricatural. Am remarcat, de asemenea, că s-a dat foarte multă atenție momentelor de grup, cei opt studenți fiind chiar o echipă sudată, se cunosc reciproc, își știu slăbiciunile și se pun în valoare unii pe ceilalți.
Anul acesta am fost interesată să văd spectacole ale studenților sau ale tinerilor absolvenți. Pentru că vreau să văd dacă putem vorbi de o nouă generație de actori buni care să vină din urmă. Dacă luni seara am văzut un spectacol dezastruos (din toate punctele de vedere) al studenților craioveni, iată că cei din Târgu-Mureș vin să ne spună că da, există tineri valoroși, cu dorință de a juca, dar, mai ales, care vor să muncească. Și dacă se vor ține de treabă, cu siguranță vom mai auzi de ei.
Festivalul „Buzău iubește teatrul” – Secțiunea spectacole studenți
Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, Facultatea de Arte în Limba Română
Cu: Radu Anastas, Andreia Chiorean, Cristian Fărcaș, Irina Florea, Florin Fechete, Gyorgy Karoly, Paul Predușel, Marian Vultur
Sursa foto: Mihaela Nicolae
