„Nu vreau să mă părăsesc. N-am vrut să mă părăsești.”

Perdele, draperii fluturând în bătaia mișcărilor de pe scenă și în funcție de mutarea elementelor de decor. Cad, se ridică, unele lucioase, altele mate. Exact ca și straturile memoriei. De fapt, acolo, între faldurile de material se ascund amintirile… ei, ale Verei, dar și ale noastre, ale celor care asistăm la derularea poveștii ei de viață. Căci, ce altceva am putea face atunci când boala este ireversibilă și fără putință de stopare/regres?

Intrările și ieșirile elementelor de/din decor mi-au adus aminte de Refugiul, un alt spectacol montat de Horia Suru (regăsit în repertoriul Teatrului Odeon). Și acolo și aici vorbim de planuri ale acțiunii, ale vieții personajelor (și nu doar ale lor), planuri care se întretaie, se suprapun și, uneori, chiar n-au nimic în comun unul cu celălalt. Cred că n-am făcut întâmplător asocierea, din moment ce traducerea F.A.D. e realizată de Ionuț Grama, cel care joacă în Refugiul unul din roluri.

F.A.D. este despre boală ca parte din noi, ca parte din viața noastră. Dacă la cancer, SIDA sau orice altă boală cronică și ireversibilă oamenii au învățat să reacționeze și să lupte, uneori din această luptă ei ieșind chiar învingători, ei bine, cu boala Alzheimer e inutilă orice zbatere. Memoria este unul dintre procesele noastre cognitive care ne diferențiază net de animale și de orice altă formă de viață; pentru că, în asociere cu gândirea, ne amprentează atât de mult viețile, încât vorbim de atâtea forme de viață omenească, câți indivizi numără populația Globului la ora actuală. Și dacă le mai punem la socoteală pe cele trecute deja în istorie …

Dar să revenim la F.A.D. Oricât de pregătiți am fi pentru a primi o/orice lovitură din partea vieții, pentru una ca cea în care afli că ești purtătoarea genei care provoacă Alzheimer nu te va pregăti nimeni și nimic. Nici măcar mama moartă de aceeași boală. La o vârstă la care alții abia încep să trăiască la modul adevărat, abia ating pragul absolut al maturității depline, Vera învață să accepte că va muri mai devreme decât ceilalți și că, ceea ce este cu adevărat înspăimântător, nu va ști nimic despre ce i se întâmplă. Este o replică simptomatică spre finalul piesei, din acest punct de vedere: „Nu te cunosc, dar știu că te-am iubit!”.

Alternanța dintre Vera tânără, cea care abia află că e purtătoarea genei, și Vera aflată la maturitate și care-și consumă ultimii ani de luciditate cu o viteză înfiorătoare, ei bine, această alternanță este adusă în scenă prin intermediul unor mijloace scenografice simple, dar de efect. Plimbarea elementelor de decor prin și pe scenă nu se face la întâmplare și nici întâmplător. Fiecare element își are locul lui precis (deși, la începutul spectacolului am avut impresia că tehnicienii n-au plasat chiar la locul lui un pat, după cum au avut ceva dificultăți cu suprapunerea a două elemente separate – semn că nu erau la ei acasă, în Oradea), iar personajele vin și recompun scene din viața lor în funcție de funcționalitatea acestora. Nu oamenii impun acțiunea, ci elementele de decor. E aici un transfer de mesaj impus de subiectul în sine: oamenii încearcă să-și reamintească apelând la ancore, la diferite obiecte care au însemnat ceva pentru ei. Ei își recompun viața prin intermediul memoriei afective. De aceea veți regăsi pe scenă refăcute doar scene importante din viața familiei Verei. Scene în care se strecoară toate fazele importante ale luptei cu boala; negarea, furia/mânia/revolta, negocierea, depresia, acceptarea. De fapt, cu acceptarea e o problemă, pentru că în cazul acestei boli nu ai ce accepta, numai ai nici timp și nici când să accepți că uiți, că te uiți pe tine și că uiți să și respiri (în sensul de „nu mai știi cum să respiri” – altă replică din finalul spectacolului, rostită de asistenta medicală și care ține loc de orice altă concluzie).

Textul scris de Nicola Wilson esre remarcabil, pentru că aduce în fața spectatorilor spectacolul bolii, unul care afectează o familie întreagă și schimbă fundamental modul de relaționare al membrilor acesteia, atât între ei, cât și cu cei din afara familiei. Îl urmărești pe tată (Nic în varianta matură mi-a plăcut mai mult decât cel în varianta tânără, care părea dominat de rol) în modul cum încearcă să-și trăiască propria lui viață, să nu-și piardă identitatea și să-și ajute și copiii să crească. E interesant de urmărit, de asemenea, binomul tată-fiu, respectiv tată-fiică și să vezi cum se schimbă coordonatele unei relaționări în funcție de reacțiile și răspunsurile copiilor la diferitele probleme ce țin de creșterea lor. Aparent, faptul că Dani o lasă însărcinată pe prietena lui pare să descentreze piesa și să mute accentul din planul principal în unul secund, dar e doar aparent, căci, veți vedea, se integrează neașteptat de bine povestea fiului în povestea mamei. Lila e întruchipată în unul dintre cele mai fericite moduri de Calița Nantu (și cred că vom auzi foarte des despre Calița, am eu așa un presentiment legat de evoluția ei pe scenă) și care, de multe ori, mi s-a părut că și-a asumat mai bine rolul chiar și decât Ioana Dragoș Gajdo.

Vera în varianta maturei afectată și transformată de boală și-a găsit în Ioana Dragoș Gadjo o bună personificare. Chiar dacă au fost momente când a dus puțin (insesizabil aproape pentru un spectator obișnuit) spre caricaturizare personajul, ea și-a dus cu bine rolul până la capăt. O vezi cum îmbătrânește de la o scenă la alta, de la o acțiune la alta, cum este epuizată de toate eforturile ei de înțelegere a situației și de acceptare a faptului că va … muri neștiind că moare. E ceva acolo dincolo de tristețe și dincolo de viața însăși.

Se insinuează în memoria noastră afectivă multe dintre spaimele Verei, ajutați de multe ori și de sunetele eterice scoase de un flaut pe care nu te aștepți să-l auzi. Da, F.A.D. are și momente de muzică live, muzică care potențează excelent acțiunea, care l-a ajutat și pe Arcadie Rusu să dea sens mișcărilor personajelor pe scenă. Astfel că, într-un haos ce pare că devine de la zi la zi viața Verei, noi regăsim pe scenă logici nebănuite care ne ajută să mergem mai departe cu povestea.

F.A.D. este un spectacol de revăzut, e unul dintre cele pe care le porți cu tine prin lume până când intri din nou în sala de teatru. E contemporan, e cu și despre spaimele noastre, e despre cum nu ne trăim viețile. Este un spectacol pe care l-aș vedea jucat în București și nu doar aici. Și faptul că l-am văzut în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Nou de la Arad (ediția a VI-a) – FITN6, mă duce cu gândul și la deviza sub care se desfășoară anul acesta festivalul: „Învață din viață!”. Căci, ce alt spectacol mai potrivit să fie pentru a ilustra acest slogan, decât F.A.D.?

F.A.D. (Noduri și plăci) – Teatrul Regina Maria Oradea