Teatrul Național Tg. Mureș – Compania Liviu Rebreanu a venit în cadrul FITN6 cu spectacolul Tatăl meu, preotul de Gabriel Sandu. Și la Apollo 111 din București se joacă același spectacol, dar cu o altă distribuție și într-o altă regie, numai că, nu știu cum, dar de fiecare dată când am vrut să-l văd, s-au tot ivit alte urgențe. Tema propusă de Gabriel Sandu mă interesa, atât din punctul de vedere al actului artistic, dar și din punctul de vedere al modului cum reușește un dramaturg să reflecte la nivel de text o problemă de actualitate.
Și să încep cu textul, dacă tot am adus aminte de el; surprinzător de multe clișee, prea multe chiar, pentru un text contemporan. Și cred că Gabriel Sandu a căzut în capcana celor care pledează pentru schimbarea textului Constituției României. Ca să înțelegeți ce vreau să spun, va trebui să expun pe scurt, subiectul piesei de teatru: o familie cât se poate de obișnuită, formată dintr-un tată preot, o mamă și un fiu pe care-și iubesc copilul foarte mult. Nimic ieșit din comun, până când tatăl și mama decid să se implice activ în campania de revizuire a Constituției împotriva minorităților sexuale, în timp ce propriul lor fiu e gay. Și de aici o întreagă serie de acțiuni, schimburi de replici și momente, toate menite să aducă în prim-plan dificultatea celor implicați de a rămâne lucizi. Ei bine, tocmai partea cu luciditatea lipsește textului. Mi-aș fi dorit mai puține clișee din partea autorului și mai multă finețe psihologică în construcția personajelor. Schimburile de replici mi s-au părut, de multe ori, extrase fix din comunicatele de presă ale Coaliției pentru Familie, și nu cred că asta aș fi dorit să aud. Spectatorul obișnuit poate să iasă din sală cu două idei: că a fi ortodox în lumea contemporană românească înseamnă să fii retrograd și depășit de situații: a fi împotriva schimbării textului Constituției e cea mai bună opțiune socială și politică pe care o poate avea un om normal în România contemporană. Ei bine, în realitate, lucrurile nu stau chiar așa: a fi ortodox, a te declara creștin ortodox nu înseamnă automat că te declari împotriva noului și că devii, din start, intolerant. După cum, a nu dori schimbarea textului constituțional nu înseamnă neapărat că ești simpatizant gay sau, mai rău (în ochii unora) chiar ești împotriva familiei tradiționale. Și poate că de aceea, mie tot spectacolul trupei din Tg. Mureș mi s-a părut aproape ratat la nivel de mesaj. Mi-ar fi plăcut să cadă accentul mai mult pe drama socială pe care o trăiește un gay atunci când face parte dintr-o familie de preoți și când este nevoit să se lupte zilnic cu canoanele și rigorile impuse de respectarea cu sfințenie a unor ritualuri claustrante. A pune accentul pe relația dintre Coaliția pentru Familie și BOR înseamnă a generaliza pripit o situație care, în realitate, comportă foarte multe nuanțe.
Dar să trecem la partea de joc și regie. Date fiind cele spuse mai sus, actorii au făcut tot ce era omenește posibil. S-a văzut experiența și anii de scenă la părinți, Monica Ristea și Dan Rădulescu dând viață unor personaje credibile. Plini de spaime și de tot felul de prejudecăți, ei nu reușesc să ajungă cu adevărat la miezul problemei decât atunci când este mult prea târziu. Soluția regizorală adoptată, aceea de a fi toți actorii în scenă și de a schimba momentul în funcție de permutarea lor în scenă nu a făcut altceva decât să accentueze problemele ridicate de text. Au fost foarte multe situațiile de joc când actorii n-au reușit să separe foarte clar, din punct de vedere temporal și spațial, acțiunile. Alexandru-Andrei Chiran face un Bostan credibil, dar nu înțeleg de ce regia a ținut să-l scoată obligatoriu și cu retard, de parcă a fi gay, crescut la casa de copii înseamnă obligatoriu și un QI mic. Aș fi preferat, mai degrabă, scoaterea în evidență a lipsei unor deprinderi sociale, da, acelea chiar le lipsesc multora crescuți în astfel de condiții (incapacitatea de a comunica eficient, neintegrarea în anumite comunități sociale etc.). Cristian Iorga reușește să jongleze cu rolurile și permutările în spațiu, dar, pe alocuri, mi s-a părut prea evidentă nevoia lui de reacție din partea sălii. Andrei are în Vlad Bîrzanu o întruchipare destul de credibilă. El alternează optim momentele de spaimă cu cele de frământări interioare și cu cele de revoltă împotriva unei situații anormale. În schimb, expedierea finalului la nivel de câteva replici nu-l ajută să-și dezvolte personajul până la capăt. Mi-ar fi plăcut să se insiste mai mult pe partea de conflict interior – cât de greu i-a fost să-și reclame tatăl la poliție, care au fost motivele care au stat cu adevărat în spatele opțiunii sale etc.
„Tatăl meu, preotul”, spectacolul trupei din Tg. Mureș, a fost selectat în cadrul FITN6 tocmai pentru că se potrivește foarte bine cu tema propusă anul acesta: „Învață din viață!”. Dar, cum se întâmplă adesea, ceea ce gândim să ne iasă, nu se prea poate să se și întâmple. Am văzut un spectacol care nu m-a atins, dar care ar fi putut deschide multe discuții, dacă ar fi fost puțin altfel abordat.
TATĂL MEU, PREOTUL de Gabriel Sandu
Regia: Leta Popescu
Distribuţie:
Andrei – Vlad Bîrzanu
Tatăl – Dan Rădulescu
Mama – Monica Ristea
Bostan – Alexandru-Andrei Chiran
Un individ la costum/Voluntar/Reporter/Poliţist – Cristian Iorga
Scenografie și video design: Tiberiu Toitan
Sound design: Magor Bocsárdi
Asistent costume: Evelyn Iorga
Regizor tehnic: Stelian Chiţacu
Sufleur: Laura Moldovan