Noaptea dinozaurilor

Noaptea dinozaurilor este un titlu care te pregătește, vorba personajului-narator, pentru orice: nimic nu poate să te mai mire! Pentru dinozaurii aceștia despre care discutăm noaptea nu este o perioadă, ci un spațiu miraculos, pe care-l locuiesc cu inocență ca pe un Neverland.

Rămași nu în parc, ci într-un stadiu de evoluție incert, greu cercetabil cu instrumentele rațiunii, dinozaurii se dovedesc versiuni mai noi de balauri, în toată varietatea lor derutantă, de enciclopedie. Noaptea aparține fantasmelor, fantomelor, spiritelor care ies prin portaluri, gata de întâlniri cu necunoscutul, cu necunoscuții.

Adolescenților le plac excursiile, mai ales în Săptămâna Altfel. Le plac și dinozaurii, așa zgomotoși cum sunt, lipsiți de moderație și mai puțin isteți decât copiii.

Doi frați, Anca și Andrei, cărora li se alătură Mona, o prietenă de aceeași vârstă a dorinței de a descifra mistere, urmează să participe la aventura vieții lor.

Peripețiile se țin lanț din momentul în care, pășind cu stângul, chiar în dimineața plecării se defectează autocarul care mergea spre Râșnov.

Ținta adevărată a protagonistei pasionate de dinozauri nu este Cetatea, către care se îndreaptă dezamăgitor tot grupul, ci chiar dinozaurii, pe care îi știe din propria documentare – Anca nu pleacă la drum fără să parcurgă riguros investigația științifică. Face parte din rândul pasionaților. Doar că interesul pur pentru știință devine, foarte repede, în condiții de mare suspans, interesul unui detectiv aflat într-un grup pândit de mari și fabuloase primejdii.

O regulă fermă a excursiilor cere ca nimeni să nu se despartă de grup. Regula este încălcată. Și de aici începe iureșul unor evenimente care nu-i lasă pe temerari (sau pe cititori) nici să respire.

Ca ritm narativ, poate că proza Cristinei Centea are ceva din vioiciunea Cireșarilor, romanul celebru al lui C. Chiriță, fiind vorba tot despre o excursie, apropiată de conceptul expediției, cu protagoniști adolescenți.

Dar cartea se apropie tentant, prin atmosfera sumbră și misterioasă de imaginarul fantastic din Harry Potter.

Din literatura recentă pentru copii și adolescenți, Ultima provocare, romanul Adinei Rosetti, propune același tip de acțiune alertă, cu tineri care trăiesc vieți paralele, prinși în rețelele și ușor înstrăinați de propria familie, exclusă din sfera de interes a celor care au deja un aer de oameni cu capul pe umeri, încrezători în puterea lor de a face față (cum adulții nu pot) unor situații extreme.

În Noaptea dinozaurilor limbajul are farmecul exprimării autentice. Luminoase și tinerești fiind, replicile personajelor au și un pic de umor adolescentin, născut din filosofia de râsu’-plânsu’ a tinerei generații – clișeele specifice vârstei, exagerările, uimirile și constatările intră perfect în imaginea de ansamblu a unei cărți mai mult decât interesante, din categoria literaturii pentru copii și adolescenți, categorie deschisă, fără îndoială, oricărei vârste.

Pe scurt, dinozaurii umblă liberi prin dimensiuni care le sunt accesibile grație unor breșe. Pe cei trei copii îi prinde noaptea în parcul cu dinozauri și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, probe teribile, ca în poveste, apar la tot pasul. Ieșirea din zona periculoasă presupune parcurgerea unei adevărate curse cu obstacole de-a lungul căreia ies la iveală diverse făpturi înspăimântătoare, dăruite, unele, cu darul comunicării. Copiii reușesc să afle de la umbrele din cetate istoria portalului deschis întâmplător de o tufă de trandafiri. Sunt căutați, vor fi găsiți și se reîntorc la viața lor obișnuită, însă atât de plictisitoare, abandonând pentru moment un parc al istoriilor ce se cer, periodic, scoase din cufăr. De fapt, din portal.

Citiți neapărat! O să vă prindă!

Cristina CENTEA, născută la 21 noiembrie 1976, absolventă a Facultății de Știinte, secția filologie a Universității „Transilvania” din Braşov, este profesor de limba engleză la Colegiul Tehnic „Mircea Cristea” Braşov. Volume publicate: Alex Blue, băiatul extraterestru, editura Polirom, 2020; Tableta şi Castelul Interzis, roman de aventuri pentru copii, Editura Universitară, 2021; povestirea Azi nu ninge, publicată în antologia Șotron pe zăpadă, editura Siono, 2021; povestirile pentru copii Cea mai ciudată șapcă și Ținutul magic al jucăriilor, publicate în antologia Povești de noapte bună, editura Creator, 2022.

A obținut Premiul III în cadrul concursului naţional de literatură SF România peste 100 de ani, cu povestirea Vânătorul de terorişti; 2020: a fost câștigătoarea concursului de manuscrise Polirom Junior, cu romanul Alex Blue, băiatul extraterestru; în 2020 – menţiune la concursul trimestrial organizat de Revista de povestiri; 2021 – locul 1 în cadrul concursului de manuscrise „Împlineşte un vis”, organizat de Editura Universitară, secţiunea literatură pentru copii, cu romanul Tableta şi Castelul Interzis.

Las mai jos alte fragmente:

„Am sărit toți trei în picioare. Nu pricepeam ce se întâmplă. În viața mea nu fusesem atât de speriată. Lângă mine, Mona şi Andrei erau la fel de îngroziți.

— De unde s-a auzit asta?

Am privit în jur. Totul părea neschimbat. Nemişcat.

Poate că ni se păruse și nu era nimic, de fapt. Însă toate speranțele mi s-au năruit când am auzit din nou acel sunet de coşmar. Venea de undeva din fața noastră, dinspre intrarea în cetate. Am mijit ochii toți trei, încercând să observăm ceva printre umbrele nopții.

Părea să se audă din interiorul cetății. Dar cine putea fi? N-avea nicio logică. În muzeu rămăsese, totuşi, cineva? Era imposibil.

Stăteam acolo, nemişcați, cu ochii holbați, înghețați de spaimă. Şi atunci am văzut cum grilajul din fața noastră, cel care bloca intrarea în cetate, a început så se ridice.

Era înspăimântător. Prin ninsoarea deasă ca o perdea, ceva se mişca. Nu se dădeam seama clar ce. Era doar o pată deschisă la culoare.

— Ce strălucește acolo? mi-a șoptit Andreoi la ureche. ” (p. 99)

„În cadrul uşii apăruse un soldat medieval, îmbrăcat într-o armură de fier, ca cele pe care le văzusem la muzeu. Era ciudat, ce putea să caute un soldat în toiul nopții, într-o cetate pustie?

Dar nu ăsta era lucrul care ne îngrozise.

Ci faptul că acel soldat nu era unul adevărat. Sau era invizibil. Pe măsură ce se apropia de noi, se vedea din ce în ce mai clar. Sub coiful de fier nu exista niciun cap, ci doar aerul rece şi cețos. Cu siguranță, aveam de-a face cu o fantomă din străvechea cetate.

Normal că, după ţipătul care ar fi trezit la viață toți dinozaurii din parc, dacă n-ar fi fost deja treji, prima idee care ne-a trecut prin cap a fost să ne întoarcem cu spatele și să fugim. În prima secundă, nu ne-am dat seama că chiar noi coborâserăm grilajul şi eram prinşi în capcană. Iar din cetate începuseră să apară alţi soldaţi-fantomă.

— Fugiiiiți! am auzit vocea disperată a fratelui meu.

Dar unde puteam fugi? Eram prinşi în acea cămăruță, şi armurile însuflețite veneau spre noi din toate părțile. Stați pe loc! s-a auzit o voce răgușită, ce venea, parcă, din adâncurile pământului. A ridicat suliţa pe care o ținea în mână (asta, dacă avea mână, pentru că nu-i vedeam decât mănușa de fier care se mişca amenințător pe sub nasul nostru).

— Ce vreți de la noi? s-a dezmeticit Mona. Noi suntem aici doar în trecere, nu vrem să vă deranjăm, pe cuvânt, încercăm doar să ne adăpostim de dinozauri Peste noapte.

— Taci!” (p. 101)

„Pentru a doua oară în acea zi, mergeam pe aleea ce ducea spre cetate. Îmi aminteam cât de supărată fusesem de dimineață din cauza ocolului. Acum, însă, as fi dat orice să fiu din nou aici împreună cu colegii și cu doamna învăţătoare.

Lângă noi, soldaţii-fantomă păşeau tăcuți, zdrăngănindu-şi din când în când platoşele greoaie. Cred că toți trei ne gândiserăm să fugim, armurile alea n-aveau cum să se miște prea repede. Însă eram înconjuraţi, iar câteva vârfuri de suliță aproape ne atingeau fețele.

Aşa că a trebuit să intrăm în cetate. Aleile pietruite erau alunecoase şi, de mai multe ori, am fost gata să cad în nas. Era şi întunericul, erau şi emoțiile.

Liniştea care ne înconjura era cu adevărat sinistră. Pe zidurile de piatră, noaptea arunca umbre ciudate. Niciodată în viață nu-mi fusese atât de frică, nici măcar când ne ascundeam de dinozauri în parc.

Acum, ne aflam în apropierea căsuțelor de piatră, devenite magazine de suveniruri.

— Ha! la uite ce-ați găsit!

Am crezut că leşin. Vocea groasă, sonoră, se auzise de undeva de sus. Am ridicat privirile și, pe peretele unei clădiri, am văzut un craniu care fusese probabil al unei vite, nu știu exact care, în orice caz avea o pereche de coarne lungi și răsucite. Bineînțeles și acesta prinsese viață și vorbea. Dar începuse să nu mă mai mire nimic.” (pp. 103-104)

Noaptea dinozaurilor de Cristina Centea